Fericirea Imprimată în Textura Sufletului, autor Octavian Lupu


Fericirea Imprimată în Textura Sufletului

Sentimentul nu poate înfrânge raţiunea. Cel puţin aparent aşa stau lucrurile. De multe ori în acest meci inegal simţirea se frânge sub apăsarea tirană a datoriei, interesului sau convenienţei sociale. Însă în felul acesta, oamenii devin lipsiţi de inimă şi de pasiune trăind asemenea unor roboţi programaţi să urmeze doar tipare prestabilite şi nimic mai mult,” spuse Darian în timp ce răsfoia filele unei cărţi îngălbenite de vreme luată de pe raftul bibliotecii universităţii.

„De ce te laşi pradă unor astfel de trăiri întunecate?” întrebă nedumerit Elian, prietenul său din copilărie între timp coleg la aceeaşi facultate. „Există momente luminoase în care căldura sufletească ajunge să topească metalul raţiunii pure şi să azvârle bolovanii acelei logici impuse prin convenţie. Nu crezi acest lucru?” spuse Elian aşteptând un răspuns.

Deodată, de undeva din difuzoarele dispuse discret în plafonul bibliotecii se auziră suficient de distinct cuvintele unei melodii cântate în limba engleză: „Vise făcute din amintiri, / Ca punţi între tine şi mine, / Sunt feţe din altă lume / Sub chipuri de bal mascat. // Sunt vise despre tine şi mine, / Sunt punţi ale destinului, / Sunt vise ca de copil, / La începutul vieţii. // Sunt oglinzi ale amintirii, / Vise cu prieteni şi duşmani, / Sau cu dorinţe tainice / Desprinse din Eternitate.”

Darian tresări involuntar. Cuvintele atingeau corzi sensibile pe care nu putea să le stăpânească. Era ca în acele vremuri când căuta cu febrilitatea femeia iubită şi nu o găsea nicăieri. Bineînţeles, varianta de substitut îşi făcea apariţia la tot pasul, dar Ea nu era printre ele niciodată. Aceste vise îl bântuiseră ani la rând în timpul nesfârşitelor ore de meditaţie nocturnă stând singur sub lumina lunii şi fumând ţigară după ţigară până la ziuă. Balul mascat al lumii niciodată nu îi permisese să vadă ce se afla în spatele măştilor purtate voluntar sau nu pe coridoarele mari sau mici ale lumii.

Te gândeşti la ceva?” îl întrerupse Elian. „Uite, tocmai am găsit o carte despre dobândirea fericirii conform filozofiei antice greceşti. Ce mă frapează este faptul că pentru Socrate fericirea se dobândeşte prin efort personal şi nu este un dar al zeilor. Ce părere ai?” spuse mai departe întorcându-se către Darian în timp ce ţinea în mână o carte voluminoasă înfăţişând pe copertă bustul impunător al unui filozof antic.

Dar Darian o vedea în continuarea pe Ea, acea persoană fără chip şi nume, cum îl privea când din spatele rafturilor de carte, când din dreptul ferestrei asemenea unei fantezii ce a prins realitate. „Oare chiar există?” se mărgini să se întrebe fără să aibă vreun răspuns. „Balul mascat al lumii prelungeşte senzaţia de vis ce nu se mai termină, ce doar tranzitează de la o formă fluidă la una solidă, care ulterior se topeşte din nou în cea fluidă şi aşa mai departe. Cum pot avea certitudinea că exist, că lucrurile sunt reale şi că voi rămâne consecvent pe calea dobândirii acelui ceva numit fericire?”

Dar întorcându-se către Elian spuse: „Calea lui Socrate reflectă de fapt propria sa viziune axată pe spirite ce transcend materialitatea lumii acesteia. Nu ştiu dacă pentru el noţiunea de fericire a reprezentat altceva decât un mijloc în atingerea acestui obiectiv mistic al trecerii în eternitate.” După aceea, înaintând către mijlocul bibliotecii şi aşezându-se la o masă de lectură continuă: „Pentru mine fericirea reprezintă ceva tangibil şi trebuie să fie scopul suprem al acestei vieţi. Dar raţiunea şi convenţia socială te vor deturna de fiecare dată încercând să schimbe definiţia corectă, pe care chiar şi un copil o poate intui.”

Elian se aşeză şi el la aceeaşi masă şi îl privi pe Darian cu bunăvoinţă, dar fără să îi poată înţelege direct cuvintele. Întotdeauna îl admirase pentru rigoarea vorbirii şi precizia detaliilor fixate acolo unde trebuie ca într-un tablou clasic în care nimic nu este lăsat la întâmplare. Fruntea sa înaltă deseori se încrunta sub greutatea cugetărilor profunde, care îl urmăreau mai tot timpul. Mâinile sale fine, ca de pianist, adăugau prin gestica lor putere la ceea ce afirma conferind gravitatea necesară sublinierii unor idei mai însemnate. Această seriozitate a lui Darian era ceva cu totul neobişnuit fiind o trăsătură caracteristică a sa încă din perioada adolescenţei.

În timp ce alţii de vârsta lor îşi începeau viaţa sentimentală şi jocul schimbului de parteneri, Darian prefera să rămână în compania cărţilor din bibliotecă, ieşind doar pentru a se plimba singur sau cu Elian printr-un parc unde putea rămâne departe de tumultul celor din jur. Această maturitate precoce s-a continuat şi în timpul facultăţii, când colegii de generaţie deja aveau adevărate aventuri mai mult sau mai puţin romantice, însă Darian continua să rămână dedicat cărţilor şi studiului. Din când în când se părea că era dispus să încerce şi el jocul dependenţei sentimentale, dar de fiecare dată se retrăgea înainte ca lucrurile să devină cu adevărat serioase.

Cu toate acestea, Ea îl urmărea mai tot timpul şi nu îi dădea pace, chiar şi în momentele cele mai liniştite, aşa cum erau acestea din sala de bibliotecă. Aplecat asupra unei cărţi de arheologie, unde o mulţime de imagini ale statuilor antice îi treceau prin faţa ochilor, avea impresia că Ea căuta să îi vorbească şi să îl atingă cu fiecare filă. Era un joc al iluziei şi imaginaţiei de care cu greu putea să scape. Nici măcar lui Elian, bunul său prieten, nu îi spusese prea multe despre această sâcâială, aproape continuă, ce îl urmărea de ceva vreme încoace.

Dar cum poate fi tangibil ceea ce este iluzoriu?” îi răspunse Elian. „Ştii bine că fericirea dispare de îndată ce o atingi, fiind un fel de miraj care te atrage, dar se destramă la apropiere. Ea nu poate fi atinsă şi reprezintă doar un ideal ce ne luminează viaţa. Ai cumva vreo altă viziune? Chiar sunt curios să aflu mai multe detalii!” adăugă cu entuziasm închizând cartea din faţa sa şi uitându-se atent la Darian.

Devenit brusc dispus să vorbească, Darian spuse: „Fericirea nu poate fi atinsă în exteriorul tău, ci doar în interiorul tău. Cei care caută să o dobândească pe calea exterioară se vor amăgi mereu, fiindcă ea se află în interior şi acolo trebuie să fie concentrată urmărirea ei. Pe de altă parte, dacă o găseşti în inima ta, cum se spune, atunci o vei găsi şi în exterior, fiindcă surprinzător sau nu, fericirea are capacitatea de a se materializa de îndată ce ai identificat-o în propria ta lume. Ea va prinde un chip fizic, care te va urma mereu, cât timp păstrezi legătura interioară,” continuă el fără să se oprească.

Şi există vreo metodă să nu o pierzi? Poţi să rămâi cu Ea mereu?” întrebă Elian într-o manieră ce accentua cu un pronume personal noţiunea de fericirea ca făcând referinţă la o fiinţă.

Deloc surprins, Darian continuă: „Ea te va urmări mereu cât timp eşti pe calea cea bună, dar de îndată ce o vei părăsi, Ea va dispărea. De fapt, este posibil să nu mai găseşti niciodată cărarea fericirii dacă din neglijenţă, conform
ism social sau interes material o abandonezi voit. Pe de altă parte, există şansa ca într-o zi Ea să iasă din lumea ideilor şi să ia chipul fizic al unei persoane la care nici nu te aştepţi!”

Atunci se apropie Sofia, care ascultase fără să vrea toată această conversaţie fiind aşezată la masa vecină şi îl întrebă: „Dar cum va apărea fericirea în cazul unei persoane de sex feminin? Te întreb, fiindcă până acum ai aplicat toate aceste imagini doar la condiţia voastră masculină,” continuă ea fiind curioasă de răspuns.

Simplu,” îi răspunse Darian fără să fie mirat de intervenţia ei. „Fericirea pentru o fată se va manifesta ca un El care te urmăreşte şi este alături de tine în cele mai neaşteptate clipe, pentru ca la momentul potrivit să prindă chip în cineva pe care vei avea ocazia să îl întâlneşti! Există o simetrie a căutării, fiindcă fericirea are o natură duală ce integrează deopotrivă elementul feminin şi cel masculin. De fapt, nu există iubire autentică fără fericire şi fericire adevărată fără prezenţa iubirii!” încheie Darian fără a mai oferi alte amănunte.

Însă cumva, printr-un joc al coincidenţei, sau poate al predestinaţiei, se auziră cuvintele finale ale melodiei ambientale, cum răsunară cu un glas abia şoptit pe culoarele pline de rafturi ale bibliotecii în timp ce picăturile de ploaie izbeau puternic în geamul ferestrelor: „Vise făcute din armonie / Şi dorinţe desprinse din realitate / De la începutul vieţii / Se unesc luminos şi lăuntric / Cu vise de dragoste amestecată cu lacrimi / Ce trăiesc la nesfârşit.” Tresărind, Darian a prins vocea Ei, în timp ce Sonia înţelese imediat că El îi vorbea, iar Elian privindu-i se întrebă dacă nu cumva Ea şi El s-au întâlnit chiar în faţa lui în acelaşi elan al căutării.

Octavian Lupu

Bucureşti

15 decembrie 2014

 Autor: Emanuel Pope

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s