Despre revoluţia din Decembrie 1989, despre revoluţionari şi clasa politică de astăzi, într-un dialog cu Domnul Academician Florin Constantiniu…


Despre revoluţia din Decembrie 1989, despre revoluţionari şi clasa politică de astăzi, într-un dialog cu Domnul Academician Florin Constantiniu…

La cei 22 (25) de ani de la marea vărsare de sânge din luna decembrie anul 1989, România arată ca un animal bolnav şi hăituit. Ne uităm în urmă şi nu ne vine să credem că au trecut două decenii de speranţe zadarnice. Nimic din ce-am visat nu s-a împlinit. În jurul nostru domnesc stagnarea şi deziluzia, începuturile neterminate, politica murdară, cu degetul pe trăgaci, manipularea televizată. Lipsesc o viziune, un proiect naţional de salvare. Lipseşte harta viitorului. Trista privelişte n-a căzut din cer. Au creat-o politicienii şi românii înşişi. Cum a fost turcul, aşa a fost şi pistolul. Nu mai putem să ne ascundem după deget. Ca o confirmare, Academicianul Florin Constantiniu, istoric de prestigiu european, ne pune în faţă o oglindă necruţătoare în care, dacă avem curajul să privim, ne vom afla poate izbăvirea…

– Stimate Domnule Profesor, vă rog să îmi spuneţi cum evaluaţi, fără menajamente, cele două decenii de libertate din viaţa noastră?

– Ca pe un inaugural ratat. În istoria fiecărui popor există evenimente cruciale, care inaugurează o nouă etapă în evoluţia societăţii. Decembrie u201889 a fost un astfel de eveniment: crucial, înnoitor, fondator. Din nefericire, şansele imense care se ofereau ţării noastre au fost ratate şi, astfel, România împarte cu Bulgaria şi Albania ultimele locuri din clasamentul ţărilor foste comuniste.

– Pentru un individ, 22 (25) de ani înseamnă mult, aproape o treime din viaţă. Ce reprezintă pentru istorici aceeaşi perioadă?

– Pentru istorici sunt foarte instructive, într-un astfel de moment, comparaţiile cu alte intervale de timp ale istoriei naţionale. Iau două exemple de perioade cu o întindere de două decenii, ca aceea scursă de la căderea regimului comunist. Prima: anii 1859-1878; a doua: anii 1918-1938. În primul caz, perioada a fost marcată de un progres uluitor: de la Unirea Principatelor (1859), care pune bazele statului român modern, la câştigarea independenţei (1877/1878). Politica de reforme a lui Alexandru Ioan Cuza, în primul rând reforma agrară din anul 1864, şi politica de modernizare promovată după aceea de Carol I au făcut ca statul român să se smulgă din înapoierea determinată – în principal – de dominaţia otomană şi să se modernizeze rapid. Progresele au fost vizibile pe toate planurile: politic, economic, social, cultural. Să nu uităm că, în acest interval, apar „Junimea” şi Eminescu! A doua perioada: anii 1919-1938. Ieşită dintr-un război pustiitor şi lovită de o criză economică de o duritate nemiloasă (1929-1933), România a izbutit, totuşi, să înregistreze un remarcabil progres în toate direcţiile, 1938 fiind anul de vârf al României interbelice.

– Vorbiţi de două perioade excepţionale, Domnule Profesor! Ce se întâmplă astăzi în România se află la polul opus!

– Într-adevăr. Am ales aceste două perioade tocmai pentru că ele sunt cele mai potrivite spre a fi comparate. În toate cele trei cazuri avem de-a face cu inaugurale: în anul 1859, aşa cum am spus, se aşază temelia statului român modern; în anul 1918 se desăvârşeşte unitatea naţională a românilor; la 22 decembrie anul 1989 se închide „paranteza” comunistă, deschisă în anul 1945 de ocupantul sovietic, şi se reintră pe făgaşul dezvoltării fireşti a societăţii româneşti. Veţi fi de acord – sper – că, la cea mai sumară comparaţie, perioada postdecembristă apare cu o întristătoare sărăcie de rezultate. Suntem liberi, este adevărat, dar a progresat în vreo direcţie România? Sunt, astăzi, românii mai fericiţi? Există un mare ideal naţional care să-i mobilizeze pe români? În raport cu perioada anilor 1859-1878 şi 1918-1938, ultimii 22 (25) de ani nu ne dau decât infime temeiuri de satisfacţie şi deloc de mândrie.

– De ce, în ultimii 22 (25) de ani, românii nu au mai fost în stare să repete performanţele din perioadele pe care le-aţi amintit?

– Părerea mea este că perioadele de progres sunt asigurate de conjugarea eforturilor elitei politice şi intelectuale cu angajarea plenară a maselor într-un proiect naţional, mobilizator şi stimulator. În anul 1859, generaţia paşoptistă (Mihail Kogălniceanu, Ion C. Brătianu), cea mai creatoare generaţie a istoriei româneşti, s-a aflat la unison cu societatea moldo-munteană, care voia unirea şi independenţa. În anul 1918, generaţia Marii Uniri (Ion I. C. Brătianu, Take Ionescu, Nicolae Iorga) s-a aflat la unison cu societatea care voia „România Mare” şi afirmarea ei pe plan european. Din anul 1989, societatea românească a fost profund divizată (vezi „Piaţa Universităţii”), lipsită de un proiect naţional şi incapabilă să-şi mobilizeze resursele pentru a valorifica şansele ce i se ofereau: în primul rând, unirea Republicii Moldova cu România. Pe scurt, nici clasa politică, nici societatea românească nu au fost în măsură să asigure inauguralului din luna decembrie anul 1989 justificarea imenselor posibilităţi oferite de căderea comunismului.

– Cu alte cuvinte, putem vorbi de o „ratare” postcomunistă a României?

– Vorbim de clasa politică şi de societatea românească. Cea dintâi a întrunit trei superlative: cea mai incompetentă, cea mai lacomă şi cea mai arogantă din istoria României. Lipsită de expertiză, avidă de căpătuială şi sigură de impunitate, ea s-a aruncat asupra României cu un singur gând: să se îmbogăţească. A jefuit cum nici huliţii fanarioţi n-au făcut-o. Responsabilitatea ei faţă de situaţia catastrofală a României este imensă. Astăzi constatăm că industria este lichidată, agricultura este la pământ, sistemul de sănătate în colaps, învăţământul în criză, individualitatea României pe plan internaţional, dispărută. Criza economică nu a făcut decât să agraveze relele care au precedat-o. Incompetenţi, guvernanţii nu au ştiut să atenueze şocul crizei ce ne-a lovit. Dacă România profundă se zbate în dificultăţi şi deznădejde, clasa politica prosperă. Case peste case (oameni politici cu patru, cinci, şase locuinţe; te întrebi ce vor fi făcând în ele), vile în ţară şi străinătate, maşini de lux etc. s-au strâns în proprietatea clasei politice. Ştiam că avuţia este rezultatul unei activităţi economice. Acum vedem că politica este mijlocul cel mai sigur de îmbogăţire.

– Domnule Academician, cine este vinovat de această situaţie?

– Cred că principalul vinovat de această situaţie este însuşi poporul român! El ilustrează perfect observaţia că „un popor de oi naşte un guvern de lupi”. Spiritul de demisie, pasivitatea, resemnarea românilor au permis clasei politice să-şi bată joc, nepedepsită, de ţară. Lipsit de spirit civic, poporul român nu a fost capabil, în aceşti 22 de ani, să tragă la răspundere clasa politică sau să „tempereze” setea ei de înavuţire. Pe român nu-l interesează situaţia generală. Dacă prin fin, nas, cumnat, amic etc. şi-a rezolvat păsul lui, restul ducă-se ştim noi unde! Moştenirea multiseculară a lui hatâr şi bacşiş a rămas atotputernică. Cum să îndrepţi o ţară când cetăţenii ei se gândesc fiecare la sine, şi nu la binele comun?! Astăzi asistăm la situaţii şi mai dramatice. Românii pleacă – din nevoia de câştig – să lucreze în Spania sau Italia, unde sunt trataţi, ştim cu toţii în ce fel şi în ce mod, să lupte în Afganistan. Energii şi vieţi se irosesc astfel în beneficii străine. Nu poţi să-i condamni: mai bine să lucreze pentru străini decât pentru noii ciocoi postdecembrişti, care îi tratează cu un dispreţ suveran.

– Intrarea Rom
âniei în NATO şi UE a fost, totuşi, o biruinţă postdecembristă…

– Să fim serioşi! Am intrat în NATO pentru că SUA, factorul decisiv al Alianţei, au vrut-o. Aduceţi-vă aminte că, în anul 1997, când România a dus o campanie pe cât de zgomotoasă, pe atât de inutilă, SUA ne-au închis uşa la Summitul de la Madrid. În dorinţa de a câştiga bunăvoinţa Washingtonului, am încheiat tratatul dezastruos cu Ucraina, fără a obţine nici un folos. După 11 septembrie anul 2001, evaluarea americană s-a schimbat radical. În lupta împotriva terorismului islamic, SUA aveau nevoie de noi aliaţi; în acest context, România a devenit membră a NATO. A fost o decizie americană, nu un merit al guvernanţilor români. O situaţie similară şi în cazul intrării în Uniunea Europeană. Directoratul marilor puteri ale Uniunii a decis extinderea ei în Est. Dacă avem un dram de sinceritate, trebuie să recunoaştem că suntem încă departe de a fi o ţară la nivelul standardelor vest-europene, care sunt ale Uniunii. Directoratul marilor puteri a considerat însă că este în interesul său această extindere, şi atunci, la grămadă – iertaţi-mi expresia! – am intrat şi noi.

– Stimate Domnule Academician, ce-i lipseşte României pentru a fi din nou ceea ce a fost cândva?

– O „mare idee”, un mare proiect naţional. Înainte de anul 1859 a fost Unirea; înainte de anul 1918 a fost desăvârşirea Unirii.

Astăzi nu ne mai însufleţeşte nici un ideal mobilizator. În perioada interbelică, Cioran ar fi vrut ca Bucureştiul să devina Bizanţul sud-estului Europei. Şi, fără nici o exagerare patriotardă, ar fi putut deveni. Astăzi nici nu vrem, nici nu putem să ne afirmam. Economic, România a devenit o piaţă de import. Nu cunosc vreun produs românesc vestit la export. Practic, suntem un fel de colonie. În politica externă, am dispărut de pe harta diplomatică a Europei. În plan cultural, scriitorii români aşteaptă, în continuare, Nobelul… În stadiul actual, cred că sectorul în care România ar fi putut să se manifeste cu şanse de succes era cel cultural-ştiinţific. Din nefericire, guvernanţii postdecembrişti şi-au bătut joc de învăţământul românesc, supus la tot felul de „reforme” şi „programe” inepte şi distructive. Dacă, din rândul elevilor sau studenţilor, au ieşit elemente de valoare, ele fie au plecat în străinătate, fie au dispărut în mediocritatea din ţară. Aveam şansele să fim Bizanţul Europei de Sud-Est. Am rămas însă la periferia Europei.

– Mondializarea ameninţă structura fiinţei naţionale. Se poate sustrage România acestui carusel mortal?

– Mondializarea este un proces căruia România nu i se poate sustrage, dar căruia îi poate rezista. Nu o rezistenţă, aş spune, de caracter antagonic, ci printr-o afirmare a identităţii naţionale. În Franţa, ţară cu o atât de veche şi strălucită cultură, guvernul a iniţiat o dezbatere despre identitatea naţională. La noi, când cineva abordează această problemă, se aud imediat voci care îl acuză că este naţionalist, nostalgic etc. Patriotismul este privit, în anumite cercuri ale intelectualităţii noastre şi ale societăţii civile, ca o boală ruşinoasă Americanii – îi am în vedere pe cetăţenii SUA – ne oferă cel mai frumos exemplu de patriotism. Noi, care îi copiem în atâtea privinţe, rămânem indiferenţi la minunata lor pildă.

– Cu alte cuvinte, Domnule Profesor, mai poate fi patriotismul o valoare în zilele noastre?

– Dacă vorbim de un patriotism lucid, da, fără îndoială. Eu unul am aderat la principiul atât de sănătos al „Junimii”: „Patriotism în limitele adevărului”. Să-mi iubesc ţara şi poporul, dar să nu le ascund niciodată defectele. Poate este o deformare de istoric, dar cred că identitatea naţională are o componentă esenţială: memoria istorică. Tradiţia se cultivă, în primul rând, prin cunoaşterea istoriei. Când monumentele istorice se părăginesc şi se ruinează, memoria istorică este pe cale de dispariţie.

– Acum, în încheierea acestui dialog, spuneţi-mi vă rog, cum credeţi că vor judeca perioada postdecembristă urmaşii noştri de peste o sută de ani?

– Peste o sută de ani, cred că judecata urmaşilor şi, între ei, a istoricilor, va fi foarte severă. Anii 1989-2011 vor fi consideraţi o perioadă de declin, clasa politica şi poporul român împărţind, în egală măsură, responsabilitatea pentru această tristă realitate. Să dea Dumnezeu ca atunci, peste un secol, România să aibă situaţia fericită pe care a ratat-o astăzi…

– Stimate Domnule Profesor, vă mulţumesc foarte mult pentru acest dialog sincer, constructiv şi absolut necesar!…

– Cu multă plăcere!…

P.S. Între timp, la începutul anului 2012, Domnul Profesor şi Academician Florin Constantiniu a trecut la cele veşnice, motiv pentru care ne rugăm ca Dumnezeu să-l ierte şi să-l numere cu drepţii şi aleşii Săi. Amin!

Stelian Gomboş – 2011

 Autor: Gomboş Stelian

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s