captivă pe un țărm vrăjit/ surâsul meu gothic/sunt o matrioșka


captivă pe un țărm vrăjit

de ceva vreme sunt captiva unui tărâm
vrăjit amuleta carnală îmi sfâșie pieptul
mi se dezvelește în straturi de petale dincolo de linia
albastră se zbate o altă lume

îngerii mei vorbesc în limba uitată
pământul își piaptănă pletele cu vise
trec mai departe prin zidul de sticlă
privesc
îmi perfuzează primăvara sub pleoape și transpir
magia
în cuvinte poți crede că drumul s-a stins dar
se
conturează haotic într-o diformă oglindă mă simt înșfăcată de colții
lupului alb /străbunul ce-și trece buzele aspre flămânde peste
umărul meu crud
se-neacă în penele-mi de corb și strănută
a altă dimineață cu norii de sticlă eu
stau lângă râul sacru aștept
respir
inspir
respir
inspit
și ochiul mi se zbate ca peștele sabie în trupul tău
uscat

poți crede că a cernut cerul zboruri ușoare și mărunte vreodată?

 

surâsul meu gothic

pentru că mă iubeai așa putred

ca o tornadă anxioasă am stins în tine sonata lumii și

mi-am încrustat pe buze (cu pumnalul trupului întreg) semnul morții,

apoi semnul vieții și iar semnul… …

am

început să mă vopsesc până am devenit metresa cuvintelor (perfectă) și
îți vorbeam despre manechinele uitate în cimitirul crucilor vii, prizoniere

în vise întunecate. ,,-îngerii nu vorbesc în șoaptă, mi-ai surâs telpatic,,

și-am început să-mi cioplesc singură aripi din

piatră să-mi însemn pe frunte poeme însângerate despre

oamenii veseli cu obrazul ascuns în ceară și crucifixe atârnate în gură…încă

îți mai vorbeam despre timpul când mă iubeai, așa, putred, cu

fața întoarsă în cealaltă parte…

 

sunt o matrioşka

te-apropiai de capătul podului
și te ploua floarea de mai
eu îți păream păpușa de sticlă
încuiată înapoia unui vis
fără de regrete prelinse pe față
înnoptam pe tărâmul unde
nu mai murise nimeni niciodată
de aceea nu mai aveam drag de jocul repetitiv
în care mă ascundeam de mine
ca tu să mă cauți printre zdrențe și să
nu mă poți găsi

îmi stâlceai mereu numele
împleticindu-te în limba de cârpă
sângele-ți curgea prin altă parte
îmi treceam mâna prin mijlocul zilei
să-ți simt singurătatea
dar îngerul era prea ocupat
  inventa o nouă  jucărie
ca pe o matrioșkă
pe care ai fi spart-o sperând să găsești măcar
aici (ne)fericirea

și m-ai privit atunci prin sticla albastră
mi se reflecta inima în care se odihnea
copita nărăvașă a lui pegas
da
numai tu ai umblat cu pașii goi
pe țepii vietății din mine
pe care cineva o poreclise
dragoste

Autor Dorina Neculce,

Un comentariu

  1. thomadriza · septembrie 23, 2011

    Frumoase poezii care ne invita la o mistica naturala.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s