Poveste(în țara mea)


Poveste:

Câte cărări, atâtea destine.
Oamenii, furnicar neobosit,
își țes pânzele nesfârșite
pentru a și le arunca în vânt…
La ce bun să mai strigi
că ți s-a umezit o aripă?
Că ți-ai pierdut diadema îngerească?
dacă aripa și diadema
sunt pronunțate pe buzele nesacre,
precum se pronunța în colb de timp,
cuvântul cu pecete,
„anatema”?…

Manifest:

Și multe alte vorbe noroioase,
mai urâte,
se iau de mâini, în arșița amiezii,
și merg pe căi murdare,
cu gând turbat,
să se mărite.
Să nască alte vieți îngălbenite,
cu aceleși vise adormite,
cu aceleași vorbe seci,
ce nu au scop
nici idealuri,
ci doar se zbat fără de sens,
în două maluri…
Și vor să se-odihnească împreună,
Să-și pună iar, pe fruntea fără gânduri,
risipă de cunună.

Dar iată, e banul putred
iar, Stăpânul,
ce își întinde grabnic scheletica-i ființă ca nebunul…
Și guvernează:
Peste ochi, în trup, în gând, chiar și-n cuvânt,
Și pasul ni-l îndreaptă, haotic,
spre mormânt…

EL este rege, aici, în țara mea,
Și cu o mână descărnată,
ne arată calea,
cuvântând așa:
-Tâlharilor, ce m-ați lăsat ca să vă fur credința,
nu-i loc de voi!
Nu vreau să vă aud căința!
Să vă întoarceți de unde ați venit!
Să vă întoarceți în mormânt!

EU
am buze mult mai moi, lucioase,
palate luminoase,
am haine scumpe,
genți de firmă.

Am ape mai curate în piscină,
și-mi curge fierea prin dulcea mea grădină,
dar cred cu toată legea,
că nu am nici o vină…

Chiar dacă am promis,
Nu fac un troc de compromis
cu cei pe care-am vrut
să-i pierd, ca Iuda,
pe un sărut…

Plecați, plecați, din țara voastră!
Nu mai e loc de voi!!!
Acum e doar a noastră,
și-om încărca-o de nevoi.

Accept alți bani în schimb,
Cu fețe luminoase,
Cu alte gânduri colțuroase,
Cu inimi putrede ascunse-n oase,
Cu spini crescuți în mâini frumoase,
Ce azi, aruncă ciocolate dureroase,
În țestele copiilor săraci
din inundate case…

Și vă privim, ca pe-un gunoi…

Așa cum ne-ați cerut-o voi…

&

Cu ce ne depășesc?

&

Cu lașitatea noastră…
Ce s-a îngrășat
de când am fi primit-o-n casă…
Prin sticla de ulei
ce zace goală, pe sub masă…

Și-acum, acel „ceva” stricat, ar vrea,
ca nesătulul arici țepos,
să-și scoată acele spinoase
și să străpungă până dincolo de os,
Să știți și voi
că țara geme în nevoi.
Copiii noști-n sate umblă goi.
Bătrânii îs cerșetorii din gunoi…

Dar damele-n campania soioasă,
uită de fiecare dată, imaginea hidoasă
a unei țări sleite
de ventuza gurii, lipicioasă.
Și-și cumpără sandalele,
cu tocul cui,
călcând nepăsătoare pieptul
de țăran și de copil,
al orișicui.
Și-și cumpără chiar blănuri moi,
uitând pe veci, bătrânii și copiii în nevoi,
aproape goi…
și brațele
ce-noată în același vechi noroi…

Autor: Dorina Ciocan

Anunțuri

2 comentarii

  1. misionara · Iulie 29

    Reblogged this on misionara.

  2. Pingback: Poveste(în țara mea) - Ziarul toateBlogurile.ro

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s