de Lucian Zeev HERȘCOVICI (5-2-2012)
Recent a avut loc aniversarea eliberării lagărului de concentrare nazist Auschwitz. Data a fost adoptată ca Ziua Internațională a Holocaustului (”Shoahului”). 27 ianuarie 1945 – 27 ianuarie 2012. 67 de ani. Ocazie pentru a organiza manifestări comemorative, menite să împiedice un singur lucru: uitarea. Îmi amintesc un articol de presă, publicat de regizorul și scriitorul Otto Rappaport din Cluj în anul 1969 în ”Revista Cultului Mozaic”, singura publicație din România de atunci în care putea apărea un asemenea articol: ”A unsprezecea poruncă: să nu uiți”. Cred că memoria nu mă înșeală și nu am uitat despre tema acestui articol și despre împrejurările în care a fost scris. Era comemorarea a 25 de ani de la deportarea evreilor din Ungaria și nordul Transilvaniei la Auschwitz, în anul 1944.
Să un uiți!
Nu este o poruncă din Decalog, ci un adaos la el. Este o mențiune din Biblia Ebraică. Moșe (Moise) a cerut poporului său să-și amintească trecutul. O primă încercare de prezentare a istoriei? Nu vreau să spun acest lucru. Prefer să afirm că ar fi una dintre primele încercări de păstrare a memoriei istorice, diferită de știința istorică modernă. Dar memoria istorică a rămas. Ea trebuie să rămână. Datorită memoriei istorice învățăm, înțelegem. Viitorul nu poate exista fără trecut. Dacă istoria ca știință este – și trebuie să fie și să rămână – apanajul istoricilor profesioniști, memoria istorică este a tuturor, aparține tuturor oamenilor. În acest sens trebuie primită și acceptată memoria Holocaustului. Lagărul de la Auschwitz este și trebuie să fie muzeu al tragediei, al genocidului, al Holocaustului. Pentru ca asemenea fenomene să nu se mai repete. Deși fenomene asemănătoare au avut loc și ulterior. Un trib din Ruanda a fost exterminat de alt trib: membrii lui au fost omorâți numai pentru că proveneau din tribul respectiv. Sau, în Cambodgea. Și în alte asemenea cazuri…
Odată am conversat cu un cunoscut mai vârstnic, un ziarist israelian remarcabil. Subiectul conversației era Holocaustul. Partenerul meu de conversașie afirma că Holocaustul a avut un singur aspect, cel evreiesc, fiind culmea cea mai înaltă a antisemitismului. I-am răspuns exprimându-mi părerea mea, după care Holocaustul are două aspecte: cel evreiesc și cel universal.Ceea ce mă face să mă întreb adesea care dintre aceste două aspecte este mai puternic, precum și cel mai profund păstrat în memoria colectivă. De fapt, totdeauna întrerup acest dialog pe care îl fac cu mine însumi, spunându-mi că ambele aspecte sunt importante în egală măsură și ambele trebuie memorate. Deși uneori adaug aspectului universal un element suplimentar: ideea dezumanizării, a pierderii sentimentului uman, a rațiunii. Somnul rațiunii naște monștri, ceea ce se poate întâmpla oriunde și oricând. Odată, un istoric punea întrebarea, ce a însemnat Holocaustul pentru poporul german, pentru poporul maghiar, pentru poporul român, și așa mai departe. Nu: ce a însemnat Holocaustul pentru poporul evreu, lucru pe care l-am învățat cu toții și pe care trebuie să îl recunoască toți oamenii de bună credință. Dar oare poporul german este același după Holocaust, așa cum a fost înaintea lui? Dar oare în timpul Holocaustului? Dar oare nu cumva un fals, un simbol al minciunii și cinismului, a lăsat o pată pe însuși obrazul poporului german? Ca și pe obrazul fiecărui alt popor european implicat în crima (sau, mai curând monstruozitatea) de genocid? Mă refer la minciuna și cinismul afirmației ”Arbeit macht frei”. Afișată pe poarta principală a lagărului de la Auschwitz.
Simbolul minciunii
S-a afirmat adeseori că marea majoritate a germanilor erau complet străini de crimele și monstruozitățile liderilor naziști. Mai mult, s-a afirmat că nimeni nu credea, nu putea să creadă că se întâmplă asemenea orori. Chiar și cei care le cunoșteau, nu știau cum și dacă să le povestească altora, de teamă că nu vor fi crezuți de nimeni. În cartea ”Asasinii printre noi”, Simon Wiesenthal (”vânătorul de naziști”) povestește despre un ofițer german care probabil că nu era nazist, care trata deținuții din lagăr omenește și care a vorbit cu el într-una din zilele de la sfârșitul războiului. La afirmația lui Wiesenthal, că dacă s-ar afla în America ar spune adevărul , ar povesti ceea ce a văzut și a simțit, respectivul ofițer german îi răspunde (citez din memorie): ”Adevărul? Dar or să vă creadă? Cine poate crede că s-au petrecut asemenea orori, dacă nu le-a trăit?”. Simbolul cinic, destinat mințirii poporului și a lumii întregi, precum și a deținuților proaspăt aduși în lagăr a rămas lozinca ”Arbeit macht frei” (munca te eliberează). Simbol al minciunii, care astăzi poate reprezenta ambele aspecte ale Holocaustului, atât cel evreiesc, cât și cel universal. Deci, cine muncește va fi liber, nu va fi trimis la camera de gazare. Ca și cum libertatea s-ar fi născut în vestitul lagăr al morții, iar arestarea, deportarea, rasismul, antisemitismul, asasinarea prin gazare ar fi fost lucruri de la sine înțelese. Munca ar fi urmat să elibereze pe cei destinați acestor suferințe. Afirmație falsă, idee falsă, minciună sfruntată spusă tuturor cu dezinvoltură. Munca era destinată atât folosirii deportaților deținuți, cât și exterminării lor. Iar deportații, deținuții care erau aduși în lagăr, nu trebuiau să vadă totul de la început, nu trebuiau să știe de la început ce-i așteaptă. Ca și eventualii trecători liberi (dar oare câți erau dintre aceștia?), care treceau pe lângă poarta lagărului și nu trebuiau să știe ce este înăuntru. ”Afară-i vopsit gardul, înăuntru-i leopardul”. De ce să vadă oamenii domnia rinocerilor, o lume ionesciană tragică? Mai bine să vadă altceva, deși deportații și deținuții înșiși știau ce îi așteaptă. Poate că o falsă autosugestie, pe baza unei lozinci scrisă pe poartă i-ar minți într-atât, încât bieții oameni s-ar putea să înceapă să creadă o minciună, despre care știau că este minciună, la disperare. Mai mult, ar munci cu mai mult efort, cu mai multă râvnă, cu speranța că poate-poate or să reușească să obțină eliberarea sau cel puțin să supraviețuiască, să rămână în viață. Desigur, nu totul începea cu moartea, ci se termina cu moartea, ea era sfârșitul. Inițial era munca de sclav, pe care stăpânii naziști o voiau cât mai intensă, cu cele mai multe și cele mai bune rezultate. Inițial, lagărul de la Auschwitz era un lagăr de muncă, devenit lagăr de exterminare după aceea. De la început, deportații erau despărțiți în două: cei buni de muncă și cei nevolnici. Ultimii erau trimiși direct la moarte, nici nu aveau măcar șansa de a face ceea ce afirma lozinca ”Arbeit macht frei”. Primii erau folosiți la orice muncă istovitoare, până la capăt, atunci când ei înșiși deveneau nevolnici. Atunci împărtășeau soarta celor din categoria a doua: moartea, gazarea. Munca nu-i elibera, ci îi omora. Moartea bazată pe ură, bestialitate și neomenie era răsplata muncii.
Observații post-factum
Cucerirea lagărului de la Auschwitz și eliberarea deținuților de către armata sovietică a pus capăt acestei monstruozități. Soldații înșiși s-au trezit în fața unei realități incredibile.O realitate pe care nimeni nu și-o putea imagina. Realitate întâlnită și la cucerirea altor lagăre și eliberarea altor deținuți de către trupele aliate, printre care a lagărului de la Dachau, de către armata americană. Auschwitz (Oswiecim) este în Polonia. Dachau este pe teritoriul Germaniei. Dar lagăre ale morții, ”utilate” cu camere de gazare au existat în toate țările europene ocupate de naziști. Deportările continuaseră și după bătălia de la Stalingrad. Unii istorici vorbesc despre ”războiul pe care l-a câștigat Hitler”, deportarea și asasinarea a circa șase milioane de evrei, dar și al altor oameni precum rromii, dizidenții politici, bolnavii incurabili, mulți prizonieri de război. În privința evreilor, ei erau destinați morții prin însuși faptul că se născuseră, fără nici o altă vină. Hitler, înfrânt de Puterile Aliate, a reușit totuși să distrugă fizic șase milioane de evrei. Circa jumătate din evreii Europei. Evreii din Ungaria au fost deportați târziu, atunci când era clar tuturor că înfrângerea Germaniei naziste este o simplă chestiune de timp. Genocidul se desfășura în continuare, după un plan stabilit cu exactitate dinainte. Cercetători au demonstrat că acest plan nu era original. Era o copie a planului genocidului armenilor, trasat de oamenii sultanului Abdul Hamid după înfrângerea Turciei în războiul din 1877. Plan bestial care aștepta ocazia de a fi pus în aplicare și care a fost pus în aplicare atunci când s-a ivit această ocazie, în timpul primului război mondial. Copiat de Hitler pentru lichidarea fizică a evreilor, idee visată de el în timpul scrierii halucinantei lui ”Mein Kampf” și pusă în aplicare de el pe baza aceluiași plan atunci când a apărut ocazia. Tragedia este că mulți indivizi entuziasmați de afirmațiile lui l-au urmat și au activat pentru aplicarea acestui plan ucigaș. Era în condițiile crizei economice, care au permis punerea în aplicare a unei ideologii populiste, a unei halucinații criminale. Atențiune și la situația contemporană, în care a reapărut pericolul instaurării unei dictaturi. Minciuna ”Arbeit macht frei” putea influența și asupra germanilor, înfierbântați de lozincile unui ”Fuehrer” fanatic. Ei credeau că datorită lui vor putea munci și trăi liberi, uitând că oamenii pot fi liberi numai dacă respectă viața, munca cinstită și liberă, precum și drepturile altora. Lozincă mincinoasă care se voia deviză, precum și care voia să influențeze nu numai asupra germanilor, ci și asupra întregii omeniri. Pe această cale, Germania era prezentată ca o țară ideală, în care fiecare om are un loc de muncă și muncește pentru a-și construi libertatea. Demagogie care a influențat asupra unui număr mare de oameni, până când minciuna a fost dovedită tuturor. Formă în care s-a manifestat și lozinca ”Omul și pogonul”, afirmată de liderii Gărzii de Fier în România. Pogonul de pământ urma să-l hrănească pe proprietarul lui, fiecare om urmând să devină proprietarul unui pogon de pământ. Cuvinte frumoase, dar lipsite de orice bază reală: nu erau pogoane de pământ atâtea câți oameni erau în România interbelică.
După război…
Lagărele au fost cucerite, deblocate, deținuții supraviețuitori au fost eliberați. Unii dintre ei erau într-o asemenea stare încât nu au putut supraviețui eliberării. Cei supraviețuitori s-au străduit să se reintegreze în viața socială, economică și culturală, unii în țările lor, alții emigrând. Lagărul de la Auschwitz a fost păstrat pentru a servi ca muzeu. Problema era că se afla pe teritoriul Poloniei, devenită țară comunistă. Totuși, el a devenit muzeu, iar lozinca ”Arbeit macht frei” a rămas pe poartă, la locul ei, ca simbol al cinismului și al minciunii naziste. Deși marginalizat, muzeul întemeiat pe teritoriul lagărului a rămas chiar și în perioada politicii anti-israeliene și antisemite a guvernului comunist polonez. Polonia, care fusese centrul iudaismului european, devenise cimitirul uriaș al acestui iudaism. După prăbușirea regimului comunist, muzeul de pe teritoriul lagărului de la Auschwitz a devenit un simbol, fiind vizitat de oameni de bună credință din întreaga lume, indiferent de naționalitate, religie, origine etnică. Printre vizitatori au fost și arabi musulmani, care astfel au început să înțeleagă tragedia evreilor. Precum și mulți oameni care au început să înțeleagă în profunzime tragedia întregii omeniri, a dezumanizării.
Încercarea de a construi o mănăstire catolică carmelită pe teritoriul fostului lagăr a fost respinsă.
Treptat a apărut negaționismul, respingerea, de data aceasta din partea neonaziștilor, a istoricilor ”revizioniști”, negaționiști ai Holocaustului, precum Augustin App, Thies Christophersen, Carlo Mattogno, Joachim Bochaca Oriol, Paul Rassinier, Robert Faurisson, Arnold Butz, Siegfried Castan, David Irving și alții. Neonaziști de diferite naționalități. Disputele s-au extins, devenind înfierbântate. În România, reprezentanții negaționismului au adoptat altă formă: Germania da, este vinovată, dar nu România. Desigur, ei au uitat pogromurile, precum și deportările în Transnistria, ca și ideologia legionară sinistră…Multe țări au interzis negaționismul, deoarece el reprezintă o insultă a memoriei victimelor, precum și o tolerare a crimei, a monstruozității, a genocidului, o permisiune pentru genociduri viitoare.
Lozinca ”Arbeit macht frei” a rămas pe loc. Dar ea a atras atenția atât negaționiștilor, cât și…negustorilor de antichități. Furată ea a fost pregătită pentru a fi vândută contra unor sume mari de bani unor colecționară de antichtăți și obiecte de valoare istorică. În cele din urmă a fost găsită în Suedia și repusă la locul ei, la intrarea în muzeul lagărului.
Astăzi
Dar astăzi? Care este situația astăzi? Uneori, amintirea Holocaustului a devenit o bagatelă. Nu neapărat negaționism, dar o prezentare semi-ironică, bazată pe neînțelegere. Precum și necunoașterea realității. O sondaj recent făcut de revista ”Der Spiegel” în Germania – sondaj ale cărei rezultate au fost transmise în întreaga lume, prin presa electronică și scrisă – a arătat că unul din cinci tineri de 18-29 de ani din Germania nu știe că Auschwitz era lagăr al morții și crede că era un lagăr de muncă. De asemenea, unul din trei tineri din Germania nu știe că Auschwitz este pe teritoriul Poloniei. Cei care cunosc realitatea sunt oamenii mai vărstnici. Dar oare poate fi explicat totul tineretului, de asemenea manieră încât să cunoască realitatea genocidului, a monstruozității, să o respecte, să o accepte ca exemplu, fără a-i face să considere că este un simplu aspect al trecutului, iar cei care pun accentul pe povestirea acestui fapt ar fi bătrâni conservatori depășiți de evenimente? Adăgăm aici ideea regretatului jurist Beniamin Mendelsohn (1900-1998), creatorul victimologiei ca știință, originar din București, stabilit ulterior la Ierusalim, care cerea introducerea conceptului juridic ”monstruozitate”, care este mai mult decât o crimă, depășind-o cu mult și care trebuie pedepsită altfel decât o simplă crimă și care trebuie prezentată publicului într-o formă specială. Eforturile Institutului Yad Vashem din Ierusalim de a prezenta Holocaustul profesorilor de istorie din diferite țări (printre care și România) sunt deosebit de importante. Ca și predarea unor lecții speciale despre Holocaust elevilor de liceu în diferite țări, din inițiativa ministerelor învățământului din aceste țări (adăugăm și aici România).
Dar nu este suficient. Unii oameni continuă să banalizeze Holocaustul, precum și lozinca ”Arbeit macht frei” în cadrul lui. Unii o fac chiar din ură. Un caz recent s-a petrecut în România. Directorul de Cabinet al Prefectului de Mureș, domnul Mircea Munteanu a transmis un mesaj care instigă la ură și lezează în mod grav comunitatea evreiască, precum și pe românii care luptă în stradă în mod legitim pentru drepturile lor. Pe contul său de Facebook, acest domn a trimis un mesaj care include expresia: ”Arbeit macht frei! Asta să înțeleagă protestatarii…” Banalizarea și bagatelizarea Holocaustului, în mod voit sau nevoit, poate fără cunoașterea realității. Anterior, domnul Mazăre, primarul orașului Constanța, precum și fiul lui, s-au costumat în…uniforme naziste, probabil în glumă. În Israel, protestatari din rândul evreilor ultrareligioși au costumat copii participanți la o demonstrație în uniforme de deportați deținuți la Auschwitz. Fie că demonstrația ar fi fost justă sau nu, această ”costumație” a trezit protestul public, în primul rând al supraviețuitorilor Holocaustului.
Atențiune, oameni buni! Atențiune, vă rog! Să înțelegem istoria suferinței, să nu râdem de noi înșine, să nu bagatelizăm Holocaustul. Să facem diferența între a munci și a construi pe de o parte – și lozica nazistă ”Arbeit macht frei” pe de altă parte.
Autor Lucian Zeev Herscovici,
