ce mă-nfioară…
ce mă-nfioară e ultima zi,
traiul ultimei stingeri ,
când, doborât, mă veți zidi
pe-altare de îngeri.
ce-i pasă codrului de-o creangă
în marea trecere,
moartea îmi cânte-n talangă
la ultima petrecere.
sunt umbrele ce se-adună,
plecând pe ultima cale,
e cerul cu stele, cerul cu lună,
cu privirile tale domoale,
căderea nopții pe zare
ne va găsi îmbrățișați pe veci,
pe-aceeași tristă cărare,
rătăciți pe-aceleași poteci…
sufletul meu va zbura în zare,
nu vreau vreo piatră pe piept
lăsați-l să curgă-n izvoare,
ca Budda cel înțelept.
va poposi la țărmuri de ape,
la umbra de sălcii în vale,
somnul să-mi fie aproape,
nimeni nu-mi steie în cale.
săpați-mi la cap de mormânt
o fântână c-un dulce izvor,
scrijelită c-un singur cuvânt,
din care să curgă lacrimi de dor.
marţi, 7 februarie 2012
Autor Ionescu Ion
