A fost odată ca niciodată, că de n-ar fi fost nu s-ar fi povestit. În vremuri de demult, într-o ţară de foarte, foarte departe, trăiau nişte oameni care nu ştiau decât de ţinutul lor frumos, în care toţi făceau pentru unul şi unul făcea pentru toţi. Viaţa în acel ţinut se desfăşura într-o dulce armonie şi nimic nu tulbura liniştea şi pacea oamenilor care trăiau acolo.
Într-o zi însă,în ţinutul lor veni un străin istovit de câtă cale bătuse până la ei. Oamenii locului l-au primit în casele lor, l-au hrănit, i-au oferit un pat să se odihnească şi l-au înconjurat cu căldura lor. Străinul părea să fi trecut prin multe greutăţi pe drumul său. Era aşa de slăbit încât nici nu-şi putea spune povestea. Aşa că, locuitorii aşezării l-au omenit fără să ştie cine este, de unde vine, de ce este aşa de obosit, ce a văzut dincolo de aşezarea lor. Îl ajutau cu drag să-şi revină din oboseala grea în care căzuse.
Astfel pe zi ce trecea, străinul nostru se întrema, îşi recăpăta puterile din ce în ce mai mult şi după un timp începu să cutreiere aşezarea,să cunoască locurile şi oamenii. Trecuse atât de multă vreme de la sosirea lui, încât nimeni nu se mai întreba care-i este povestea . Însă străinul, începu să le şoptească la ureche tot felul de lucruri, despre care ei nici nu auziseră până atunci. Şi trecură astfel zile, după zile, până când într-o zi, se întâmplă ceva ce nu se mai întâmplase în acel loc.Doi oameni ai aşezării porniră să se certe din nimic şi mult le-a trebuit celorlalţi să-i împace.Până la urmă cei doi ruşinaţi de cearta lor, s-au împăcat iar liniştea îşi regăsi locul în ţinut. După un alt timp, iarăşi se întâmpla ceva nemaipomenit în acel loc.Undeva în acel ţinut, unui locuitor i-a venit ideea, nu se ştie de unde , să se folosească de munca altor semeni. Astfel, el n-a mai vrut să-şi ajute semenii decât dacă aceştia se obligau să muncească pentru el. Nu prea înţelegeau cei în nevoie ce se întâmpla, dar au acceptat să muncească pentru cel de care aveau nevoie. Şi au muncit şi au muncit, sperând să obţină ajutorul de care aveau nevoie, dar pe zi ce trecea, primeau tot mai puţin. Încet, încet şi alţi oameni ai locului au început să înrobească pe cei care aveau nevoie de ajutor.
În acest fel se pierdură în negura uitării obiceiurile oamenilor din acel loc, în care demult odată, toţi făceau pentru unul şi unul făcea pentru toţi.Astfel acea aşezare se transformă într-un loc unde oamenii se iscodeau unul pe altul, se furau unul pe altul, unde caţiva înrobeau restul populaţiei, unde oamenii se certau pentru nimic, unde cei care se foloseau de munca altora leneveau şi dispreţuiau pe cei ce munceau,unde cei înrobiţi urau pe înrobitori, unde iubirea fusese dată uitării. Nu mai aveau ochi să se vadă unul pe altul, răbdare să se înţeleagă unul pe altul, erau într-o cursă fără sfârşit de a avea cât mai mult şi frica de a nu pierde ce aveau îi domina. Nu mai aveau timp să vadă cerul,florile, pădurile, râurile, nu mai auzeau cântul păsărilor, susurul izvoarelor, nu mai simţeau parfumul serilor de vară, prospeţimea fulgilor de nea, bucuria şi frumuseţea pe care le-o oferea natura. În toată lumea lor nu mai rămăsese decât dorinţa de a avea mai mult pentru ei, de a lua mai mult de la alţii, de a se folosi mai mult de alţii. Nici n-au observat în goana lor dupa putere şi bogăţie, că aşezarea lor, care avea deasupra un cer blând luminos, care era plină de câmpii, păduri şi flori frumos colorate, în care râurile dansau limpezi şi zglobii peste tot locul, în care căsuţele frumoase străluceau în soare curate, în care copilaşii se jucau senini, în care oamenii zâmbitori aveau întotdeauna o vorbă bună şi caldă pentru ceilalţi….că aşezarea lor, se transformase.
Deasupra, un cer mereu întunecat, vânăt de nori grei, apele tulburi şi învolburate care câteodată chiar se revărsau supărate peste aşezările lor, soarele trimitea,când îşi mai arăta faţa, săgeţi pârjolitoare către ei şi de multe ori le ardea pădurile, vânturile furioase măturau tot în calea lor, ploi grele le putrezeau recoltele, case mici şi sărăcăcioase se vedau peste tot locul şi printre ele ici colo câte un palat care sfida tot ce era în jur prin bogăţia lui, pe străzi se vedeau acum copii trişti, cerşetori care implorau un ban sau hrană, oameni întunecaţi care ocoleau privirile celorlalţi.
Astfel o nouă ordine se instaură în acea aşezare şi părea că nimeni nu înţelege şi nu vrea să afle calea înapoi la ce fusese acolo. Mulţi nici nu-şi mai aminteau că odată în acel loc se trăise altfel. Trecură zile după zile. Cerul se întuneca din ce în ce mai mult deasupra lor, pădurile se uscau, florile se ofileau, apele erau din ce în ce mai tulburi şi nervoase, oamenii mai nefericiţi. Nu mai era bucurie nici în bogăţie nici în sărăcie, nici în tinereţe nici în batrâneţe, nici în muncă nici în odihnă. Trăiau de la o zi la alta duşi de un val necunoscut, neînţeles de ei.
Într-o zi, cerul se întunecă atât de mult încât peste aşezare se aşternu o pătură de întuneric apăsător şi din acel întuneric tâşni un fulger orbitor de lumină, însoţit de un tunet care aruncă peste toată aşezarea o întrebare:”de ce ?”Acolo unde căzu fulgerul, lucra câmpul un tânar, care lovit de tunetul întrebării lăsă lucrul şi plecă să afle răspunsul de la alţi oameni.
Astfel întrebarea a făcut ocolul întregii aşezări. Nimeni nu ştia “de ce”, dar din ce în ce mai mulţi oameni voiau să afle răspunsul. Şi când toţi oamenii aşezării au vrut să afle “de ce”, s-a întâmplat că din cer a coborât iarăşi un fulger orbitor, care ca o săgeată căzu peste cel mai preţios şi măreţ palat din toată aşezarea. Oamenii ca treziţi din somn s-au dus cu mic cu mare spre acel palat. Şi ce să vedeţi… în acel palat, cel mai preţios şi cel mai măreţ, trăia conducătorul lor, străinul, care odată ostenit de drum, fusese primit şi îngrijit cu căldură de oamenii aşezării.
Atunci au înţeles “de ce” şi toată vraja străinului care le şoptise dulce şi viclean la ureche despre invidie, dispreţ, ură, duşmănie, răzbunare şi multe multe altele, se rupse ca prin farmec. Şi deodată cerul se limpezi, soarele blând începu să strălucească iar, pădurile înverziră ca prin farmec, râurile se limpeziră şi jucăuşe începură să alunece în vaduri unduioase, florile crescură şi se desfăcură în mii şi mii de culori, de pe oameni căzu haina grea a nefericirii şi toată aşezarea reveni ca prin farmec la felul cum era înainte de venirea străinului. Şi de atunci, oamenii aşezării trăiesc fericiţi în pace şi armonie…
O să mă întrebaţi ce s-a întâmplat cu străinul. Ei bine, el nu a fost alungat de către oamenii aşezării, dar a primit pedeapsa grea de a învăţa ce este iubirea de semeni.
Autor: Militaru Corina
