…………………………..
AFACERI

Mă aşez pe băncuţa din mijlocul scuarului. În jur e o vânzoleală de nedescris. Maşinile de lux curg în toate părţile. De unde stau eu par nişte picături ce curg pe două canale, formând un strat de apă metalică. Observ că de nicăieri a apărut Ela. Stă lângă mine, așezată pe geamatanul cu cadru metalic. Este geanta ei de călătorie. Înseamnă ca am plecat împreună. Unde și când nu aș putea spune. În schimb am ajuns învârtindu-ne prin jurul Gării Centrale din Amsterdam până ce am nimerit în Cartierul Roșu. Pe loc am recunoscut jungla. Îmbibată în civilizația cea mai bogată și cea mai culturala, cu fiare adaptate la mersul metropolitan, cu șerpi invizibili până în momentul atacului, lei, tigri, pantere, crocodili, maimuțe carnivore și mult, mult vânat. Aici banii sunt sângele și sufletul carnea. Un Porsche se intersectează cu un BMW ce vine din sens opus chiar în dreptul nostru și curenții de aer mă traversează prin tot corpul ca două lame inofensive. Mă gândesc că așa o fi pe aici.

- Cică pisicuțele astea olandeze, hibrizii ăștia exagerat de crăcoşi, nici nu te bagă în seamă dacă eşti brunet. Să nu mai vorbim de înălțime, dacă n-ai peste unu optzeci și cinci…
- A, și cum? Dacă vrei să fuți și tu un exemplar din ăsta, nu se poate?
- Nici o șansă. Vrei la pizde, plătești. Nu îți pot spune cât de rău îmi pare pentru tine. Uneori mă simt așa norocoasă că sunt femeie! Am pizda mea la dispozitie nonstop.
- Taci! Încetează o dată cu porcăria asta. Ce caută șerpii invizibili și maimuțele carnivore în discuție? strig, scos din minți.
- Ce? pufnește Ela în râs. Cine dracu a vorbit despre așa ceva?

O da, greșeala mea. Fusese una dintre vocile alea. Cum mi-am dat seama de asta, euforia a început să ia proporții și m-am trezit trântit la pământ și târât înapoi pe canalele subțiri și încâlcite ale memoriei. Apoi am intrat pe-o ușă. În cameră era noaptea petrecută cu trei ani în urmă în Bizar Club. Exact aceeași noapte cu mine la fața locului înghițind până la urmă viseptol după viseptol. Acum îmi puteam verifica o curiozitate. Când am ieșit din club îmi amintesc că era dimineață. Așa puteam afla aproape cu exactitate când fusesem târât în escrocheria asta temporală. Tot ce aveam de făcut era să caut ieșirea din bar. Înainte și la dreapta după care am împins ușile metalice și am ieşit la lumină. Acum mai rămânea doar să îmi dau seama dacă este mâine sau poimâine. Am traversat strada și m-am oprit pe scuar. Ela era acolo, stând confortabil pe bagaje. M-am așezat pe cimentul trotuarului și am început să vorbesc cu ea privind-o de jos în sus.

Așa cum stă puțin aplecată spre mine, părul îi cade peste umeri și se răsfiră exact cât printre fire, soarele să își strecoare razele pentru a se opri pe buzele mele. Lumina astfel filtrată are gustul Elei.
- Salut, ești roman? mă întreabă unu, ce tocmai trecuse prin fața mea.
Sar în picioare. Nu mă așteptam chiar la asta. Dar acum este posibil să știe chiar și cum mă cheamă.
- Ceva nu este în regulă, îi spun Elei.
- Ești paranoic. Vrei să ne mișcăm puțin?
Un singur gând: diavolul vorbește mereu pe limba ta. Tot așa a continuat să vorbească și străinul. În același timp s-a întors și s-a apropiat de noi. E mic și blond. Are freza lui Elvis. Jachetă neagră din piele cu talie scurtă și manșete supraelastice. Jinși negri și aproape mulați. Ciocate scurte, de vară. De sub zâmbet i se arată dinţii foarte mici.
- Te-am auzit vorbind românește, eu sunt din Ploiești, domnișoara vorbește și ea românește? Româncă? Întreabă străinul către Ela, fără să își ia ochii de la mine.
- Da, răspund, e româncă și ea.
- Turiști?
- Da.
- E, zi și tu frate… ce oraș!? De la orașul ăsta o să piară lumea. Din cartierul ăsta, de aici.
- Da, e jungla. Iad.
- Ce iad, frățioare? Ăștia la orice colț de stradă îți oferă cocaină, pastile, le scot cu pumnul din buzunar și te lasă pe tine să alegi. Ce iad? Cu iadul m-aş obișnui, dar orașul ăsta… îl urăsc.
Știam că îmi aruncase pastila. Aștepta să-l întreb unde și cine îl întrebase pe el pe la colțuri că pe mine nu mă întrebase nimeni nimic.
- De când sunteți aici?
- De două zile.
- Și mai stați?
- Da, dar nu mai stăm acolo.
Încă de la începutul călătoriei trăiam cu teama că pastilele de viseptol nu îmi vor ajunge până la final. Aveam cât să zic că nu aveam.
- Viseptol? l-am întrebat. În fond era, după cum bine a spus Ela, un străin care s-a oprit și fără să aibă nici o valiză la el, ne-a spus că urăște orașul ăsta.
- Pfiu! făcu străinul. Ești norocos. Viseptolul este rar chiar și aici. Dar nu pot să cred ce noroc ai, unde mai pui că vorbești și românește. De unde sunteți? Din București?
- Nu, din Constanța. Am încerc să-i mai domolesc entuziasmul folosind un ton blazat. Oricum nu vreau să se ajungă unde știu deja c-o să-se ajungă. Mai bine zi ce-i cu viseptolul ăla.
- Ai dat fix peste omul potrivit. Cu greu se mai găsește așa ceva în zilele noastre. Ştiam, așa că mi-am făcut rezerve. Dar o să te coste ceva, să știi…
- Păi cât este bucata?
- Depinde, câte vrei?
- Vreo 50, să spunem.
- Ți le pot da la 4 euro bucata. E bine?
- E bine. Ce era să fac, oricum nu cred o iotă din ceea ce îmi înșiră acolo.
- În regulă, să mergem atunci.
Fără prea multe explicații a luat-o în fața noastră. Vorbeşte fără oprire și la un volum care ne obliga să mergem aproape de el pentru a-l auzi.
- Unde trebuie să mergem? Întreabă Ela, căreia evident că îi vine peste picior să se deplaseze aiurea după cai verzi pe pereți. O iau după străin și merg la aproximativ 50 de centimetri în dreapta lui. Din spate, se aude cum Ela își târâie bagajul.
Imediat ce m-am pus în mișcare am spart crusta de liniște ce se formase deasupra orașului.
- Unde mergem, repet întrebarea, văzând că străinul nu se sinchisește să-i răspundă Elei.
- Mergem la mine acasă. Doar nu credeai că umblu cu ele în buzunar?!
- Nu îmi place asta deloc, se aude iar din spate printre scârțâitul roților de la geamantan. Eu nu am chef să merg nicăieri. Nu vrei să te duci tu singur și noi să te așteptăm aici? îl întreabă Ela pe străin pe un ton mieros. Ştie că de răspunsul lui depinde tot ce va urma. Ştie că eu voi asculta de acest străin până când mă voi vedea cu pastilele de viseptol în mână.
- Dar nu stau departe și putem urca la mine. Am destul loc și în plus de asta, în stradă este periculos.
De aici începe învârteala. Străduțe peste străduțe.

- Uite o rață care se bagă cu totul la fund! Îmi arată Ela entuziasmată spre cercurile rămase în urma păsării pe suprafața lină a apei. Ce rață este? Parcă am văzut și la noi în Portul Tomis.
- Nu este nici o rață dragă, este un scufundac, de când îți tot spun să mai ieși și tu la plimbare. Să îţi dai curul jos din maşină.
Deși nu este iubita mea Ela începe să se alinte pe lângă mine ca și cum ar fi. O face atât de bine încât aș putea crede că am fost așa de rupt noaptea trecută încât ne-am tras-o, ne-am făcut tot felul de jurăminți și acum nu îmi aduc aminte nici în ruptul capului.
- Hai, măăăăăă!!!!!! De ce ești rău? Mereu trebuie să mă critici tu, chiar și indirect.
- Nu, dar nu poți face aceeași greșeală la infinit.
- De ce nu? Cine o să mă oprească? Tu? Ha!
- Nu, dar te rănești singură.
- Auzi, știi ceva???? Nu mă lua pe mine cu vrăjeli din astea că nu ne știm de ieri, de azi. La urma urmei, mi se rupe de cum îl cheamă pe ăla.
- Simplu, scufundac.
- Mă doare-n cur de el. Nici măcar acolo. Mai bine vezi unde mergem, să nu ne trezim în curul gol. Cine-i ăsta? Îl știi?
- Ce întrebare stupidă. De unde dracu să-l știu? Crezi că cunosc toți românii? Eu zic să te liniștești. Totul va fi bine. Rezolvăm asta și apoi facem ce vrei tu. Sau dacă nu, ne putem da un loc și o oră de întâlnire și ne vedem atunci.
- Mi-e lene să merg singură, vin cu tine.
- O fata frumoasă ca dumneavostră ar trebui să aibă mai mult curaj. Se bagă străinul în discuție.
Știu ce gândește Ela despre asta și simt cum sub mine creşte pe nerăsuflate un butoi cu pulbere. Cu ifosele ei radicale, ar putea arunca toată situația în aer cât ai clipi. Eu în schimb, sunt gata să merg până în pânzele albe. Nu am nimic altceva de făcut. În cele din urmă, ne oprim în fața unei uși albe.

Străinul a descuiat, a luat-o-n sus pe scări și noi l-am urmat. Deși ardeam de curiozitate să aflu cu ce se ocupă Străinul, nici nu mi-a trecut prin cap să-l întreb. Iar despre el tot ce știam era că este un român din Amsterdam, oraș pe care, după spusele sale, îl urăște.

Două camere. O baie. Asta trebuie să fie camera de zi. Pe jos sunt numai perne mici de toate culorile. Perne albastre, roșii, verzi, violet, galbene, negre, portocalii. Un curcubeu în toată regula. Un curcubeu împăiat, umplut cu fulgi sau burete.
- Luați loc, ne invită Străinul, puteți sta oriunde.
- Mersi.
- Pe mine o să vă rog să mă scuzați câteva minute, dar voi simțiți-vă ca acasă.

Ne-am trântit la întâmplare. Străinul a dispărut în camera cealaltă, închizând ușa după el. Am dat drumu la muzică și imediat ce am auzit vocea lui Fredy Mercury, am înțeles cu ce se ocupa Străinul în Amsterdam.
- Ăsta-i poponar. I-am şoptit Elei la ureche, să nu care cumva să mă audă Străinul.
- E pe dracu! M-a contrazis ea violent și nejustificat. Nu am avut însă timp să i-o întorc din cauza Străinului ce își făcu apariția. Era schimbat total. Altă freză. Costum galben, jachetă și pantaloni mulați, pline de paiete negre și verzi. Era să mă pufnească râsul de cum și-a făcut apariția. Și i-aș fi râs în față dacă nu aveam nevoie de el. De râs tot am râs, dar degeaba, dacă o faci în interior și nu se aude, nu are nici un farmec.

- Ce fac porumbeii? Vă simteți bine? Întreabă el făcând cu ochiul, pentru a ne da de înțeles că dezacordu-i cioacă.
- Excelent! îi răspund cu un entuziasm fals, gândul fiindu-mi doar la viseptoalele alea pe care nu le mai scoate o dată.

Fermecat de coloratura pernelor, nu observasem pereții tapetați cu busturi bărbătești de toate felurile, de la obez la somalez. Am nimerit la Poponarul Șef acasă, îmi zic în gând.

Începusem să îmi pierd răbdarea. Momentul se apropia. Palmele evident transpirau.
- Bun, zise Străinul, acum putem trece la afaceri.
- Perfect, am aprobat eu inutil din moment ce mă aflam acolo.
- Câte ai zis că vrei? Că nu mai țin minte.
- Păi nu am zis, sau am zis? Nu mai contează. Sunt bune?
- Bune?????? HA! O să te facă maimuță. De fapt ce vorbesc eu aici, mult dincolo de maimuță. O să retrogradezi în divizia D a umanității.
- Păi hai o dată, să nu mai pierdem timpul.

Îmi dau seama că nici măcar nu știu cum îl cheamă.

- Uite, îmi place de voi. Ce zici dacă îți dau o sută la 3 euro bucata? Și în timp ce negociază, Străinul bagă mâna adânc în stratul de perne de unde scoate o pungă în care stau cuminți, pe puțin, două kile de viseptol.

Răsuflu ușurat și fără să pierd timpul scot dintr-o mișcare 300 de euro din buzunar. Îi întind Străinului. El îi ia și îi pune pe o pernă roșie, fără să se uite la ei măcar și cu mâna cealaltă face o groapă în perna albastră dintre noi, în care varsă un mușuroi de pastile.

- Pot? Întreb eu politicos, întinzând mâna.
- Cum să nu, servește-te.

Am luat două pastile și în timp ce mă pregăteam să le duc la gură, am simțit mâna Străinului pe mâna mea. Mă strângea, nu jucărie.

- Ce faci? Nu ești întreg? Păi noi luăm câte jumate și abia o scoatem la capăt și tu vrei să iei două? O să îți plesnească mințile și creierul va face implozie. Nu te juca cu astea, că nu am chef să te am pe conștiință.

Am pus la loc cele două pastile ca un copil cuminte. Nu îmi puteam lua ochii însă de la ele. Degradarea se admira cu bucurie în oglindă. Dependența era mândră de sine. Eram acasă. Era și Ela. Totul era bine.

Străinul a rupt în două un viseptol şi mi-a pus o jumătate pe limbă.

TRECUTUL A DEVENIT PREZENT

- De când sunteți împreună? ne întreabă Străinul.
- Nu suntem împreună. Suntem doar prieteni.
- Hai, pe bune?!
- Pe bune.
- Și nu i-ai tras-o niciodată, vrei să spui?
- Ne futem din când în când… răspunde ferm Ela. Dar atât.
- Păi ce ar mai fi în rest? Întreabă Străinul ridicând din umeri.
- Eeeee, ar mai fi… Ar mai fi dragostea, afecțiunea, înțelegerea, compasiunea, frăția… adică iubirea, pe scurt. Tot căcatul ăla.

Ieșind din gura Elei, aceste vorbe mi se par un semn de maturitate. Deși locuim de ani buni împreună, nu știu nici până azi dacă o iubesc. Despre sentimentele ei nici nu are rost să mai vorbesc. Oricum ar fi, evident, ne convine. Mereu ne facem vacanțele împreună.

- Și….. și-o dă bine? întreabă Străinul, privindu-mă ferm în ochi.

Pentru o clipă cred că s-a terminat, că nu vom mai ieși vii de aici, însă lucrurile decurg exact pe dos de cum mă așteptam. În loc să îi dea un șut în gură, Ela îl privește brusc pe Străin și privirea ei este caldă. Ce dracu? O fi de la pastile. Căldura asta vine de la sângele proaspăt scurs din cadavrul Străinului, mutilat efectiv de tocurile Elei? Nu. Ela chiar îl privește ca și cum l-ar fute, aici și acum. Doar că tot în privirea ei, se citește că aceste planuri nu mă includ și pe mine.
Dar de-odată mă lovește.

- O vrei? Ti-o dau, frate. Întind eu coarda, doar-doar Ela va riposta dintr-un moment în altul. Dar de unde. Trei kile de viseptol și este a ta. Nu merge nici asta. Devine din ce în ce mai clar că Elei îi surâde ideea.

Străinul se lungește spre Ela și întinzând mâna o apucă de gamba piciorului drept și o scutură cu putere.

- Material bun, tată, nu glumă. Carne proaspătă și țapănă. Mină de aur. În scurt timp, Industria Filmului Porno va fi la picioarele tale. Este tot ce mai apuc să aud din gura Străinului înainte de a-mi așeza sub limbă o nouă pastilă de Viseptol și să mă trezesc alergând prin pădurile domeniului meu fredonând refrenul melodiei Împrăștierea: Sclavul propriei Demențe este Stăpânul Restului.

DROGURI GENETICE

Dându-şi seamă cu ce fel de mutant contemporan are de-a face, Străinul îşi cere scuze şi dispare iar în întunericul dreptunghiular din perete. Uşa se aude trântindu-se şi pe sub ea ţâşnesc în camera noastră câteva raze de lumină electrică.

Ela mă priveşte ca şi cum şi-ar cere iertare, rugându-mă totodată să nu pun în nici un fel la îndoială sinceritatea scuzelor sale. Ce pot să spun… nimic. Tot ceea ce pot face este să mă asigur că asta vrea cu adevărat.

- Eşti sigură că asta îţi doreşti? o întreb pe un ton din care reiese cât se poate de clar că nu am nimic împotrivă şi că este absolut liberă să facă ce vrea, atâta timp cât asta-i ceea ce vrea cu adevărat şi nu se găseşte cumva prinsă într-o fantezie viseptolică înşelătoare.
- Nu îţi face griji, mă asigură ea, întotdeauna mi-am dorit să trăiesc aici. Mi-am dorit aşa de mult să mi se ofere această şansă, încât doar dacă mi-am pierdut minţile aş putea refuza.
- Bine. Eu ştiu că îţi doreşti… dar? Filme porno?
- Să nu îmi spui că tocmai ţie ţi se pare degradant. Asta le-ar întrece pe toate şi te-ar transforma într-un mare ipocrit.
- Cum poţi să crezi aşa ceva despre mine? De când ne ştim noi?
- De când lumea, îmi răspunde ea.
- Eşti prietena mea cea mai bună. Iar dacă faptul că, deşi locuim împreună de o viaţă de om, nu ne-a împiedicat să ne acordăm unul altuia libertate totală, nu înseamnă că nu te iubesc. Iubirea nu are legătură cu gelozia, ea nu poate fi amestecată cu ura.
- Şi eu te iubesc, să ştii şi să nu te îndoieşti niciodată de asta. Mereu te voi iubi.
- Ştii, la început nu am crezut nici eu că este posibil…
- Ce să fie posibil?
- Să mă iubeşti şi în acelaşi timp să dormi dusă, cu zâmbetul pe faţă, în camera cealaltă, în timp ce eu mi-o trăgeam în camera de zi ba cu Maria, ba cu Georgiana ori cu cine mai ştie cine.
- Şi mie mi-a plăcut când eram în baie cu Mihai, ăla din Fish şi tu ai vrut să te pişi că doar te treziseşi. Ştiu că ne-ai auzit, pentru că nu ai mai bătut. Ăla îmi dădea limbi şi tu te-ai pişat în chiuveta din bucătărie. În seara aia, după ce tipul a plecat și am rămas numai noi doi, ne-am tras-o ca două animale sălbatice.
- Îmi amintesc, da. Cu cât creştea numărul celor pe care îi iubeai, eu te iubeam mai tare. Dar aici este vorba de pornografie. Adică cu totul altceva. Gândește-te bine.
- Înțelege, asta-i tot ce îmi doresc. Dacă nu înțelegi asta, înseamnă că nu ai înțeles niciodată nimic.
- De ce spui asta?

Discuția ne este întreruptă de Străinul ce-și face apariția în cameră, ținând în mână o pungă mult mai mică decât cea de viseptol. O pungă plină cu niște pastile care la prima vedere ar părea ibuprofen. Ela nu îl luă în seamă și continuă către mine:

- Iubindu-mă numai pe mine, nu ai iubi nimic. Eu sunt o simplă femeie. E ca și cum ai mușca din cea mai bună prăjitură și ai mesteca aceea primă bucățică toată viața ta, încăpățănându-te să nu te atingi de restul. Tu vei muri cu ultimele firimituri în gură și prăjitura mușcată va rămâne după tine atât de veche și atât de nefolositoare.
- Pentru asta te iubesc Ela, îi spun și trăgând-o spre mine, o sărut tare, strivindu-mi buzele de ale sale până când mușchii feţei fac zgomot și durerea devine insuportabilă.

Străinul s-a trântit brusc între noi și ne-a întrerupt definitiv discuția.

- Știi ce sunt astea? mă întreabă, ridicând punga în dreptul capului pe care și-l sprijinise în cealaltă mână. Droguri genetice, îmi răspunde el imediat, știind că n-am de unde să știu așa ceva.
- Droguri genetice????!!!!!
- Da, droguri genetice, confirmă Străinul. Ultima descoperire în materie de narcotice. Luxul suprem.
- Luxul suprem?
- Exact. Dacă până acum totul se întâmpla numai în capul consumatorilor, acum situația este cu totul diferită. Nimeni nu va mai putea acuza pe cineva de o eronată percepere a realității sau de toate căcaturile alea de care sunt acuzate de obicei organismele chimice.

Ce pot spune? Sunt un școlar îndrăgostit de profesorul de religie care știe adevărul absolut despre Dumnezeu și Univers în general.
M-aș lăsa chiar sodomizat pentru a afla secretul. Nu îmi amintesc să mai fi fost vreodată așa de curios cu privire la un lucru, poate doar într-o altă viață în care am fost pisică fără să știu nimic sigur despre asta.

Mi-am pierdut de mult controlul și nu știu ce să cred. Nu știu dacă situația asta este una reală sau dacă viseptolul este de vină. Confuzia îmi crește și mai tare când Străinul își scoate basca cu tot cu partea capului pe care aceasta i-o acoperă. Arată ca și cum cineva i-ar fi secționat în două capul de sub sprâncene în sus. I se vede creierul. Îngrozit de această priveliște, mă uit imediat la șapca pe care Străinul a așezat-o pe perna lila, cu fața în sus. O apuc și încep s-o întorc pe toate părțile cu gesturi disperate. Nu vreau să mă gândesc la ce mi se citește acum pe chip. În șapcă nu se află nimic și nu sunt nici măcar pete de sânge. Tradiționala căptușeală, nimic altceva.

Apoi mă uit brusc și suspicios către Străin. A fost o simplă halucinație, îmi spun și mă liniștesc pe loc văzându-l pe Străin cum își plimbă mâna prin păr. Totul este la locul său. Încă un moment ca asta și mi-aș putea pierde cumpatul, riscând astfel să pun în pericol toată afacerea.

- Zi dracu o dată despre ce este vorba, mă aud urlând.
- Ce ştii despre genetică?
- Cam ce ştii tu despre Atlantida….
- Păi uite, treaba-i simpla. Simplu de explicat, pentru că în rest, nu-i simplă deloc.

Zicând asta, Străinul răstoarnă punga în aceeaşi groapă din perna pe care stătuse, ceva mai devreme, viseptolul. Acum văd că, deşi toate pastilele sunt albe şi au aceeaşi formă, fiecare în parte este ştanţată cu un însemn diferit. Şi iar mă simt ca o pisică ce nu îşi găseşte liniştea până ce nu cercetează totul în jur.

- Pot? îi cer eu politicos acordul Străinului, întinzând în acelaşi timp mâna spre habitatul senzaţiilor puternice.
- Da, cum să nu, răspunde prompt Străinul.

Nu are nici un rost să mă gândesc la vreo alegere, aşa că iau o pastilă la întâmplare şi încep s-o privesc cu atenţie. Este lunguiaţă şi nu foarte tare. Pe una dintre feţe are o ştanţă în care este prezentată prăbuşirea lui Icar.

- Asta ce efect are? întreb.
- Foarte simplu, iei una şi pentru două săptămâni îţi cresc aripi şi poţi zbura. Apoi se usucă şi cad. Imediat se dezintegrează.
- Păi şi ceva mai vesel nu puteau şi ăştia să pună pe ea? Tocmai o tragedie care s-a întâmplat în mintea unui grec tâmpit de acum mii de ani, s-au gândit ei că ar fi la fix? Ha-ha.
- E, nu-i vorba de asta. Dar sunt obligaţi de Ministerul Sănătăţii…. Aceeaşi poveste ca şi cu ţigările.
- Vrei să zici că-s legale? întreb, nevenindu-mi să cred aşa ceva nici în ruptul capului.
- Unele da, altele nu. Dar cum se întâmplă tot timpul, au țâșnit și alea interzise din laboratoare direct în gurile noastre. Uite, asta este interzisă, îmi spune Străinul alegând o pastila din mușuroiul dintre noi.
- De ce?
- Pentru că te face invizibil și nimeni nu are voie sa fie invizibil.
Când o priveai pastila nu se mai vedea. Începeam să-l cred.

Și tot așa, Străinul își continuă prezentarea. Pe măsură ce îmi explică, îmi dau seama că totul este posibil. Cine vrea patru mâini să ridice mâna. Vrei două puli, se face. O ureche în piept să îți asculți inima? Nici o problemă. Sau poate o ureche în palmă să poți auzi pipăitul, mângâiatul, sau lovitura. Vrei branhii ca să poți respira sub apă? Ia de-aici. Vrei să ai încă o limbă sub buric pentru a-ți satisface iubita? Caută-ne. Mai vrei încă un cap? Te ajutăm noi, pentru că nimeni nu știe mai bine ca noi că două capete gândesc mai bine ca unul singur. Și tot așa o ține Străinul până ce mă aduce la exasperare. Sunt pe muchie de cuţit.

Tavanul camerei este fundul unei prăpăstii. Pereții devin abrupți. Sunt convins că mulți turiști au căzut acolo, intrând cu totul în pământul alb ca într-un mormânt hrăpăreț. În apartamentul de deasupra, viermii colcăie înfometați și leneși, pentru a nu rămâne fără energie până la următorul cadavru.

Va dura ceva timp până să mă obișnuiesc cu asta, îmi zic. Îmi surâde totuși ideea unei găști de prieteni zburători. Posibilitățile sunt nelimitate. Mă și văd împreună cu o ceată de voluntari, ridicându-ne până ce de jos vom părea niște simple păsări. Nu va observa nici dracu când ne vom deschide toți șlițul de la pantaloni și ne vom pișa pe oraș, făcându-i locuitorii să creadă că plouă. Uite și doi îndrăgostiți sărutându-se romantic în ploaie. Uite ţăranii cum îi mulțumesc lui Dumnezeu că le udă culturile. Uite cum răsar ciupercile imediat ce tragem fermoarele.

Cu Străinul mă înțeleg pe loc. I-o voi lăsa pe Ela și el îmi va da în schimb câte trei pastile din fiecare. Asta înseamnă cam 120 de bucăți. Evident că Ela se lasă aparent vândută de dragul meu. Știm amândoi foarte bine că ar fi rămas oricum, chiar și pe gratis.

Mă pregătesc de plecare. Dar, înainte, îl rog pe Străin să ne lase singuri pentru o jumătate de oră.

- Nici o problemă, spune Străinul ridicându-se în picioare. Voi fi în camera cealaltă. Dacă aveți nevoie de ceva nu ezitați să bateți. Apoi dispare iar în dreptunghiul negru din perete închizând ușa.
………………………………………

ÎN VIZITĂ LA COLECȚIONAR

Mi-am luat la revedere de la Ela și am ieșit în stradă. Acesta este un moment în afara istoriei. Un moment ce trece neconsemnat şi nu există pentru cititorii împătimiți. Orgasmul. Controlul suprem. Stoarcerea vieții. Imaginile ce îmi trec prin fața ochilor, pe drumul spre Central Station, mă ajută realmente în această diversiune.

Tineri veseli cu căștile în urechi mișună peste tot. Tineri de toate vârstele. Tineri bătrâni, tineri copii cu părinții lor la fel de tineri. Tineri ce din cauza veșmintelor pe care culorile vii și proaspete se aleargă, par într-o forfoteală continuă, într-un du-te vino etern, chiar dacă nu fac altceva decât să stea pe scaunele trenului sau în picioare ținându-se de bară. Totul pare să aibă legătură cu tinerețea pură în care totul este permis și nimic nu mai rămâne de iertat sau de condamnat. Şi lucrurile se complică fără nici un fel de milă. Când privesc înapoi, apăs o accelerație invizibilă și toată viața din jur prinde o viteză năucitoare și imposibil de controlat. Mă trezesc luat de viitura asta de carne amestecată și târât înapoi în Cartierul Roșu unde, cum mă opresc pentru numai o secundă să îmi trag sufletul, doi negri în parpalace din piele neagră se reped spre mine și îmi oferă cocaină. Imposibil de refuzat. De o parte și de alta a canalului numai oferte tentante. Dar, chiar și în această demență strălucitoare, în tot acest desfrâu inocent, există lucruri atât de nelalocul lor, încât simplul fapt că se află acolo le întoarce pe dos tot sensul. Așa se face că nu am încotro și mă opresc involuntar în fața panoului publicitar ce mă informează că acolo și numai acolo, la parterul acelei case, pot vizita cea mai mare Colecție de Îngeri din lume. Un bărbat ridicol de înalt, cu ochiul stâng acoperit de unul din peticele alea negre pe care le poartă pirații prin filme, mă privește de la fereastră și îmi face semn să intru. Nici prin cap nu îmi trece să-l refuz.

- Bine ați venit! îmi urează jovial Colecționarul și fără să mai piardă timpul mă ia de braț și mă conduce în prima cameră, a cărei fereastră dă în curtea interioară a casei sale. Privind colivia în care îngerul stă ca un sticlete pe bățul lui, nu sunt sigur că este chiar așa, dar vocea Colecţionarului pare reală şi înclin să cred că sunt treaz.
- Pe vremea când era om, Îngerul Copil a fost mare. A trăit mult, apucând să îmbătrânească chiar. Acum n-ai zice dacă te uiți la el. Stă toată ziua în colivie. Pot să îi las ușa deschisă… degeaba, nu se încumetă să iasă afară. Își întinde doar aripile așa, cât să nu îi amorțească și în rest nimic. M-am păcălit când l-am cumpărat și crede-mă că nu a costat puțin, îmi spune Colecționarul și, apucând bastonul de lemn cu vârful de aur foarte ascuțit, îl bagă printre gratii și-l înțeapă pe Îngerul Copil între coaste. Îngerul Copil își acoperă din reflex corpul gol cu aripile. I se mai văd doar picioarele de la glezne în jos.
- Când face asta, pot să jur că totul este o minciună și că nu a fost niciodată bărbat, îmi spune indignat Colecționarul și îndreaptă iar bastonul spre Îngerul Copil.
- De ce faci asta? Nu vezi că îl doare?
- Îl doare? Cum să îl doară? Nu-l doare nimic. Este un prefăcut și face asta crezând că ne impresionează. Ei bine… am o veste proastă pentru tine, micuțule, îi spune Colecționarul Îngerului Copil. Hai, fă ceva, cântă, dansează, spune un banc dacă vrei să ne impresionezi, nu apela la tertipuri din astea de pizdă proastă, doar nu îți dau de mâncare degeaba.

Îngerul Copil începe să tremure de spaimă și se retrage în fundul coliviei cu spatele lipit de gratii. Își ține în continuare aripile înfășurate în jurul corpului. Arată ca o fetiță speriată. O fetiță ce poartă o rochie simplă, croită din pene albe ce sclipesc ori de câte ori soarele reușeste să străpungă norii groși cu câteva raze ce intră pe fereastra de lângă colivie.

- Hai, poponarule, scoate dracu rochia aia de pe tine că mă faci să vomit, urlă Colecționarul la Îngerul Copil și îl înțeapă foarte tare, de această dată, cu bastonul printre pene.
- Ajunge! țip eu și-l prind pe Colecționar de mâna în care ține bastonul, strângându-l foarte tare, să înțeleagă că nu-i de glumă. Pentru ce dracu l-ai cumpărat? Să-l chinui? Mai bine îi dai drumu să zboare și gata.
Colecționarul se smucește din strânsoare, reuşind, cât ai clipi, să își elibereze brațul și mă trântește la pământ. Îmi pune un picior pe piept și își lasă în el toată greutatea corpului. Îmi plimbă prin fața ochilor vârful ascuțit al bastonului și apoi, cu o mișcare precisă de soldat antrenat în trupele speciale, mă înțeapă cu el sub bărbie.
- O singură mișcare și ești mort, îmi zice Colecționarul pe un ton impersonal ca de robot uman. Ce crezi că faci aici? Adică eu te primesc la mine în casă și tu așa îmi mulțumești? Data viitoare, când te vei mai amesteca în problemele mele, îți voi scoate creierul cu bastonul ăsta prin gură. Înțelegi?
Nu îi pot răspunde în nici un fel, atât de tare mă apasă cu piciorul pe piept. Nu pot să dau nici din cap din cauza bastonului ce îmi înțeapă bărbia.
- Cred că am fost destul de clar, spune către mine Colecționarul recăpătându-și vocea de om și îmi ridică piciorul de pe piept. Apoi, se întoarce iar spre Îngerul Copil și îl înţeapă cu bastonul în frunte, de această dată. Păcat că nu mai am încă unul ca ăsta, spune iar către mine, fără să se întoarcă. I-aș fi pus să se bată între ei. Ar fi fost un spectacol pe cinste și îmi cer scuze că nu pot să îți ofer o astfel de distracție. Hai, ridică-te, nu sta întins acolo pe jos, este rece și poți face o pneumonie de toată frumusețea, doar nu vrei să îți strici toată vacanța. Să-l lăsăm pe travestitul ăsta mic pentru moment, ne vom ocupa de el un pic mai târziu și hai să trecem la lucrurile cu adevărat serioase. Băi, muistule, vezi ce faci cât nu sunt pe aici, să nu te caci cumva sau să faci labă că dracu te ia, îl amenință Colecționarul pe Îngerul Copil, arătându-i bastonul, după care se întoarce spre mine și, luându-mă de braț, mă conduce spre ieșirea din cameră. Ceea ce îți voi arăta acum este, cum îmi place mie să-i zic, piesa de rezistență a colecției mele. Nu știe nimeni cu precizie ce vârstă are, oricum, este vorba de câteva zeci de mii de ani. Valoarea sa este inestimabilă, mă asigură Colecționarul în timp ce mă conduce pe un coridor îngust, vopsit cu tavan cu tot, în roșu aprins și viu, încât încep să cred că în loc de var a folosit sânge tâșnind dintr-o ființă aflată în viață la momentul respectiv.

Coridorul dă într-o altă cameră, ceva mai mare decât prima, în mijlocul căreia se află singura piesă de mobilier acoperită însă în întregime cu o husă de mătase neagră și groasă. Pereții sunt albi ca și ușa pe care am intrat și care, din acest motiv, nu se mai distinge. Colecționarul apucă un capăt al prelatei și trage de el cu putere. În camera fără ferestre năvălește o lumină albastră ce colorează pereții și aerul. Este atât de puternică, încât îmi ia câteva secunde bune până să pot distinge obiectul imens pe care îl am în față. Este un acvariu care pornește direct din podea și se termină la numai câțiva centimetrii de tavan. În el înoată, zbenguindu-se ca un guppi, un Înger Copil cu Aripi de Pește.

Colecționarul se apropie de bazin și își lipește mâna de sticlă. Îngerul Copil face câteva mișcări foarte rapide din cele trei înotătoare și vine repede lângă mâna Colecționarului, lipindu-și obrazul drept de geam, pe interior. Acum văd foarte limpede cum solzii de pe aripioare îi strălucesc albastru și că de acolo vine toată lumina.

- Dacă ar fi după el, nu ar dormi niciodată și s-ar fâțâi de colo-colo ca un nebun tot timpul. Însă mi-e frică să nu moară de oboseală și de-aia îl țin acoperit cu husa asta neagră. Îl am de când mă știu. Tatăl meu l-a cumpărat, cu mulți ani înainte ca eu să mă nasc, de la un pescar bătrân. Nu vorbește și nu poate fi scos din apă. Nici măcar nu mănâncă. Se joacă toată ziua dacă uit să-l acopăr.
Colecționarul vorbește cu privirea pierdută pe trupul Îngerului Copil cu Aripi de Pește. Ce dracu fel de înger o mai fi și ăsta? mă întreb eu mirat, și oare cum a rămas neobservat în cărțile de religie? Nu îmi amintesc să fi citit vreodată măcar o singură referinţă la existența lui. L-aș întreba pe Colecționar, însă nu știu cum ar putea interpreta întrebările mele și nu îmi pot asuma niciun risc în ceea ce îl privește, după momentul petrecut lângă colivie. Apoi, fără să mă anunțe măcar, Colecționarul acoperă bazinul cu prelata neagră și, apucându-mă iar de braț, mă îndrumă spre ieșirea din cameră.

Mai mult ca sigur ăsta-i sânge, îmi zic când mă trezesc iar în mijlocul coridorului roșu.
- Dar tablourile? mă aud întrebând fără să gândesc, fără ca măcar să fiu curios, fără ca cineva să-mi fi spus măcar.
- Tablourile? Ce tablouri? mă întreabă Colecționarul încruntându-și sprâncenele.
- Tablourile… repet eu, trebuie să aveți și o colecție de tablouri și înclin să cred că este una impresionantă, încerc eu să îl flatez pe Colecționar.
- Tablouri!? Hîîîî! Auzi la el, tablouri. Dacă vrei să vezi tablouri, du-te la muzeu, băiete. Aici n-ai să vezi așa ceva. Îți bați joc de mine? Credeam că ești un om serios… se aprinde Colecționarul.
- Îmi cer scuze dacă v-am deranjat cu ceva… trebuie să fi fost prost informat.
- Ar fi bine să fie așa, adică să fi fost prost informat, îmi zice Colecționarul pe un ton impunător și se oprește în mijlocul coridorului roșu, strângându-mă iarăși de braț, ceva mai încet totuși decât prima dată. Altfel aș fi nevoit să cred că ai venit în casă la mine și acum mă iei peste picior. Mai bine termină cu prostiile și hai să vedem ce face porcul ăla mic. Sunt sigur că se masturbează. Sunt cu ochii pe el de ceva vreme, dar ce să spun…. băiatul este bun, mereu mă face, dar cât crezi că o să-i mai meargă? Îl prind eu într-o zi și atunci…
- Chiar crezi una ca asta? îl întreb pe Colecționar astfel încât să îmi maschez indignarea.
- Una ca asta? La ce te referi? Îmi întoarce Colecționarul întrebarea foarte surprins.
- Că se masturbează… la asta mă refer. Cum poți să crezi asta despre el și, în același timp, să fii convins că este un înger veritabil.
- Uneori, am impresia că nu este altceva decât un cocoș schizofrenic și da, ca să îți răspund sincer la întrebare, cred că se masturbează. Cine știe ce face el sub aripile alea.
- Poate doar se apără de bastonul ăla cu care îl tot înțepi, la asta nu te-ai gândit? Nu ți-a trecut prin cap că poate îl doare?
- Îl doare pe dracu! Nu îl doare nimic, se dă lovit ca să vă fie vouă milă de el și se folosește de asta ca să se acopere cu aripile alea și să se masturbeze sub ele.
- Nouă? Care nouă?
- Da, vouă, adică vizitatorilor.

Ajungem în fața ușii. Colecționarul își duce degetul arătător la gură și, țuguindu-și buzele, îmi face semn să tac. Apoi își lipește urechea de ușa ce dă în camera în care se află colivia Îngerului Copil. Foarte încet răsucește mânerul, reușind să nu facă zgomot și apoi, izbind ușa de perete, se năpustește în cameră urlând ca un descreierat la Îngerul Copil:

- Aha, până aici ți-a fost, ți-am spus că te voi prinde până la urmă, ei, bine, micuțule, ziua aia a venit! strigă Colecționarul și ridică fulgerător bastonul cu intenția clară de a-l pedepsi pe Îngerul Copil ce stă nepăsător sprijinit de gratii chiar lângă ușiță, cu spatele la noi.
- Hei, nesimțitule, uite-te la mine când vorbesc cu tine. Te crezi de capul tău aici?

Colecționarul tună și fulgeră şi îndreaptă vârful ascuţit al bastonului spre Îngerul Copil. Mă gândesc că poate este momentul să îmi termin vizita. Acum îmi este clar: Colecționarul nu este în toate mințile. I s-a pus pata pe Îngerul Copil și vrea să îl termine cu orice preț, iar eu nu pot face nimic pentru a împiedica asta. Dar Îngerul Copil este atât de calm, încât pare suspect chiar și în toată nebunia asta în care îmi este aproape imposibil să mai trag vreo concluzie. Nu dă doi bani nici pe mine și nici pe Colecționar. Stă tot așa, cu aripile înfășurate în jurul său și cu spatele lipit de gratii. Vârful ascuțit al bastonului se îndreaptă cu viteză spre spatele Îngerului Copil gata să îl ucidă. O muzică necunoscută tâșnește din toate părțile în cameră, acoperind toată hărmălaia. Bastonul Colecționarului înțepenește în aer chiar înainte să străpungă pielea Îngerului Copil.

Încerc să mă dau un pas în spate, dar nu merge. Îmi simt mușchii rigizi și tari ca și cum cineva mi-ar fi scos toată carnea de sub piele și apoi ar fi turnat în ea mortar, care acum se întărește cu repeziciune. În schimb, Colecționarul aruncă bastonul cât colo și începe să danseze în jurul coliviei. Menţine ritmul, deşi îşi pierde cu totul controlul. Până și mișcarea cu care întinde brațul spre perete și deschide acolo un sertar invizibil din care scoate un satâr, este incorporată în dans, de chiar zici că face parte din coregrafie. Privesc reprezentația ca un spectator lipit cu forța de scaun. Îngerul Copil cântă, vocea lui mă paralizează iar pe Colecționar îl face să danseze cu ochii ieșiți din orbite.

Nu mă pot opri din privit. Colecționarul dansează în jurul coliviei dând din mâini chiar dacă în dreapta ține satârul. O singură mișcare necontrolată din partea lui m-ar putea costa capul. O singură notă ceva mai înaltă să scape din gura Îngerului Copil când Colecționarul îmi trece cu satârul prin dreptul pieptului sau al frunții, m-ar costa viață. Vocea Îngerului se schimbă când îmi spun că nu mai ies viu de aici.

Poate ar fi cazul să mă gândesc la lucruri mai serioase dacă tot îmi voi pierde viața, decât să sper că nu mi-o voi pierde. Însă asta este valabil oricând. Acum Colecționarul lasă toporișca jos fără să se oprească din dans și cu stânga își scoate petecul negru ce-i acoperă ochiul stâng. Cu dreapta își sfâșâie pantalonii de pe el cu tot cu chiloți, rămânând gol de la brâu în jos. Sare de pe un picior pe altul, fluturând petecul negru deasupra capului. Tot cu mâna dreaptă, își apucă mădularul umflat și îl îndreaptă spre mine ca pe un arătător, oprindu-se din dans. Fără să își mute privirea din ochii mei, își leagă petecul negru de capul pulii și mă salută ca pe un ofițer superior, ducând mâna la frunte:

- Pirat Sub Acoperire de Gradul Trei, nume de cod: Alfred. Raportez!

Și dansul începe de la capăt, fără nici o continuare, fără să urmeze niciun raport, fără nicio explicație. Toporișca îmi trece iar cu lama ascuțită la numai câțiva milimetri de gât. Încerc să-l rog pe Îngerul Copil să nu mai cânte, dar buzele îmi sunt și ele pline cu ciment și nu-i nimic de făcut.

Sunt obligat să stau aici unde, din senin, Colecționarul ridică satârul și taie fulgerător sfoara de care este atârnată colivia. Observ că, oricât de tare s-ar contorsiona în ritmul lui drăcesc, Colecționarul își ține în permanență mădularul în mână. Petecul negru este plimbat de la un capăt la altul al pulii.

Colecționarul se masturbează. Se aude zgomotul ca de clopot pe care colivia în care cântă Îngerul Copil, îl scoate când lovește podeaua încăperii. Are efectul unui gong ce pune capăt spectacolului. Pe neașteptate se instalează liniștea.

Îngerul Copil s-a oprit din cântat. Colecționarul este însă epuizat. Deși respiră precipitat, respirația nu i se aude. În zadar urlă Colecționarul la Îngerul Copil, după ce reușește să se îndrepte de mijloc, nu se aude nimic, doar gura i se deschide și i se închide într-o muțenie completă. Pe măsură ce urlă, fără să scoată nici un sunet, se albește la față și obrajii i se adâncesc spre centrul gurii ca și cum gingiile i-ar atrage ca niște magneți. Pleoapele i se învinețesc. După traiectoria capului și forma gurii, Colecționarul se pare că rage la Îngerul Copil, care în continuare nu da doi bani pe Colecționar.

Ușița coliviei este izbită cu o furie nebună de gratii și mâna Colecționarului năvălește înăuntru, apucându-l de ceafă pe Îngerul Copil. Când îl trage afară, realizez pentru prima dată cât de mic este Îngerul Copil. Nu are mai mult de douăzeci de centimetri, dar asta este ultima problemă în momentul de față.

Colecționarul îl ridică deasupra capului pe Îngerul Copil și, întorcându-l cu fața spre el, continuă să urle și să-l scuipe necontrolat. Îl ține ca pe un pisoi. Îngerul Copil tot nu se sinchisește. Și pentru prima dată de când și-a rupt pantalonii, Colecționarul dă drumul mădularului erect și se folosește de mâna dreaptă pentru a îi sufleca Îngerului Copil rochița de pene strălucitoare. Îngerul Copil nu poartă chiloți și are fese albe ca marmura. Îmi amintesc de Venus din Milo, pe care o văzusem într-un album de artă și mă ofticasem că cearceaful ăla îi acoperea trupul de la brâu în jos. Îngerul Copil este îndoit de mijloc ca o păpușă de plastelină. Colecționarul îl forțează să se aplece în față și să își ridice curul. Apoi, printr-o mișcare rapidă și imprevizibilă, își îndeasă mădularul între fesele Îngerului Copil și, fără să piardă nici o secundă, începe să i-o tragă pe la spate. Pentru un foarte scurt moment, Îngerul Copil se pierde cu firea și câte o stea roșie îi răsare în fiecare obraz. Apoi se stinge. Iar îi răsare, iar moare şi uite aşa se creează un pâlpâit continuu, un pâlpâit simetric ce merge până într-un roşu aprins ce apoi se stinge, apoi se aprinde, apoi se stinge, se-aprinde în obrajii Îngerului Copil.

Colecționarul își ține ambii ochii întredeschiși ca efect al intensității plăcerii. Dintre pleoapele ochiului stâng se întrevede întunericul foarte intens ca și cum acolo s-au retras să moară toți sorii bătrâni rămași fără planete. Ochiul drept este gata să îi iasă din orbită. Îngerul Copil arată în momentul de față ca un prezervativ cu aripi. În delirul orgasmului continuu, Colecționarul îi desparte aripile și îl ține de ele în timp ce i-o trage din ce în ce mai repede. Apoi, chiar în mijlocul spasmului final, când sunt gata să jur că un fluviu de spermă va tâșni din gura Îngerului Copil și va inunda încăperea, Colecționarul ridică satârul cu mâna dreaptă, în vreme ce cu stânga își prinde victima de părul mătăsos și bucălat și, trăgându-l în sus, îi întinde gâtul și …. zang. Capul Îngerului Copil se rostogolește pe podea râzând într-un asemenea hal încât liniștea din cameră se sparge și ea cu un zgomot de geam imens aruncat de la etaj. Colecționarul se prăbușește pe podeaua rece cu trupul decapitat al Îngerului Copil zvâgnindu-i pe pulă. Din gâtul tăiat tâșnește sânge amestecat cu spermă. Din colțul camerei se aude hohotul infernal al capului secționat cu o precizie așa de mare, încât din el nu curge nici o picătură de sânge. Ba, mai mult, din cauza râsului, capul Îngerului Copil s-a înroșit permanent în obraji. Ceva este în neregulă, îmi zic în timp ce mă uit foarte atent la trupul decapitat. Nici din trup nu curge sânge.
- Cheamă Salvarea! Cheamă Salvarea! urlă la mine Colecționarul. Cheamă Salvarea până nu este prea târziu. Ajutooooorrrr! Ajutoooorrrr! Cineva să cheme o Salvare. Sunt rănit! MOR! MOR!
- Salvarea?! Cum să chem salvarea? Ai înnebunit, te vor da pe mâna Poliției și vei înfunda pușcăria pentru omor deosebit de grav.
- Cheamă Salvarea! urlă cât îl țin plămânii Colecționarul. Nu vezi că mi-am tăiat pula?
- Pula? Întreb eu foarte neîncrezător. Cum vine asta? zic în sinea mea și înțeleg totul în clipa în care mă întorc spre capul Îngerului Copil și îl surprind mestecându-i Colecționarului capul pulii.
- Nu râde, porcule, strigă Colecționarul către capul Îngerului Copil. O să vezi tu pe dracu. Tu nu sta, cheamă dracului Salvarea aia o dată, o să-mi curgă tot sângele.
Pentru moment, am ezitat să sun pentru că nu eram convins că este adevărat. Apoi am ridicat receptorul, venindu-mi în fire. Dispecerul serviciului de ambulanță mi-a cerut adresa Colecționarului.
- Iar și-a tăiat ăla pula? întreabă brusc dispecerul cum aude adresa Colecționarului.
- Da! Nu știu ce să fac, poate muri în orice secundă.
- Stați liniștit, nu o să se întâmple nimic, putem spune că este un profesionist desăvârșit.
- Vă referiți la Colecționar?
- Dar la cine? întreabă dispecerul și îmi trântește telefonul în nas.
- Sunt pe drum, îi transmit Colecţionarului. Auzind asta, el se ridică în picioare ţinându-şi în mână pula tăiată şi o ia la fugă ca nebunul pe culoarul ce leagă cele două camere. Dintr-o mişcare, dă la o parte prelata. Aerul se face iarăşi albastru. Colecţionarul urcă pe scăriţa folosită de cel ce curăţă bazinul şi, când ajunge sus, când mai este o palmă între el şi tavanul înalt de patru metri, îşi dă drumul ca un bolovan, scufundându-se tot mai adânc în timp ce Îngerul cu Aripi de Peşte înoată în jurul său râzând cu râsul delfinilor. Colecţionarul atinge fundul bazinului cu spatele. A rămas aşa inert, fără să se opună scufundării cu mişcări menite să-l ţină la suprafaţă. Încet-încet corpul se întinde pe fundul acvariului dezmorţindu-şi genunchii. Mâna stângă pica şi ea inertă pe lângă corpul subţire. Numai dreapta îi rămâne încleştată pe membrul decapitat. Îngerul cu Aripi de Peşte se aşează în genunchi lângă Colecţionar. Îi cuprinde cu mâna stângă mâna dreapta strângând astfel şi mai tare de mădularul prin care se vedea ca prin furtun. Îngerul duce mâna dreaptă la spate şi nu ştiu de unde scoate un ciocănel cu coada de fildeş şi capătul de sticlă neagră. Un cub de sticlă întunecată pe băţ. O acadea plină de cioburi. Apoi, striveşte practic mâna Colecţionarului pe membrul erect şi faţa acestuia se crispează de durere. Fără nicio ezitare, ridică ciocănelul şi îl loveşte pe Colecţionar peste noul cap al pulii. O dată, de două ori. Toc, toc, toc, toc, toc, răsună înfundat prin geamul acvariului în timp ce Îngerul cu Aripi de Peşte îi bate Colecţionarului pula înăuntru ca şi cum ar bate un cui în podea. Când ajunge la jumătate, strânge şi mai tare, însă de această dată îşi obligă victima să ia mâna de pe membrul erect şi continuă să bată, o dată, de două ori, de trei ori. Pula Colecţionarului intră înăuntru. Totul se petrece repede. Cum îşi termină treaba, Îngerul Copil cu Aripi de Peşte îl apucă pe Colecţionar de gât ca pe un pui de găină şi îl aruncă afară din bazin. Acesta se prăbuşeşte la picioarele mele, în vreme ce Îngerul cu Aripi de Peşte îşi lipeşte nasul de geam şi se strâmbă la Colecţionar scoţând limba şi încreţindu-şi fruntea. Se vede cât este de bătrân de fapt Îngerul, când chipul îi este brăzdat de mii de riduri ce scot la iveală o mumie egipteană prost conservată. Imaginea asta cu Îngerul schimonosit nu are nevoie de sunet pentru a fi înspăimântătoare. Mă apucă tremuratul dar, în ciuda spaimei ce mă cuprinde, nu îl pot lăsa pe Colecţionar acolo. Mă aplec asupra lui şi, abia acum, observ că sub buric mai are un buric, un buric perfect rotund şi adânc al cărui capăt nu se vede. Îl apuc de subţiori şi îl târăsc de-a lungul coridorului roşu, până în camera în care încă răsună râsul Îngerului decapitat. Îl sprijin cu spatele de colivie şi mă retrag spre uşa de la intrare cu gândul s-o şterg de acolo cât mai repede cu putinţă. Nu vreau să fiu totuşi ultimul om care l-a văzut în viaţă pe Colecţionar, acest lucru ar creea complicaţii, aşa că mă răzgândesc şi aştept, poate-poate o veni careva.

Infirmierii dau buzna în cameră și, luându-l pe sus pe Colecționar, se fac nevăzuți. După numai câteva secunde, ușa se deschide iar cu putere și de data asta în cameră intră un singur infirmier ce cară o ladă frigorifică. Fără să se sinchisească de mine, apuca capul Îngerului Copil care mestecă relaxat în continuare și îl aruncă în lada frigorifică. Pleacă la fel cum a venit, grăbit și fără să mă privească măcar.

Nu-i sănătos să îmi mai pierd vremea pe aici, așa că scot mobilul și chem un taxi rugându-l pe sofer să meargă în direcția opusă Spitalului cât mai departe și cât mai repede cu putință.
- Mergi încolo până îți spun eu să te oprești, îi spun șoferului după care, scoțând la întâmplare o revistă din rucsac, mă prefac că citesc doar aşa să nu stau de vorbă cu el.

………………………………………………..

MÂINILE

Am pus pastilele de viseptol în cutiuța portocalie de tic-tac. Pastilele genetice le-am separat între ele și apoi le-am pus pe sortimente în cutiile cu vitamine. Am băgat cutiile în bagajul de mână şi am tăiat-o direct spre aeroport.

Mă urc în taxi pe locul din spate și, după ce îi zic șoferului unde trebuie să mă ducă, îl ignor cu totul, îmi bag căștile în urechi și dau muzica la maxim.

Panourile publicitare, ce străjuiesc de o parte și de alta drumul spre aeroport, îmi fug prin fața ochilor cu rapiditate. Noua colecție toamnă iarnă de păduchi lați Cătălin Botezatu. Și tot așa… Viermi Gianni Versace. Dacă umpli doi kilometri de șosea cu panouri publicitare pline de printuri cretine, obții patru kilometri.

Chipul zâmbitor a lui Octavian Goga îmi apare pentru câteva fracțiuni de secundă în fața ochilor atât de clar încât mă sperii și, din reflex, dau să cobor din mers. Noroc cu sistemul de închidere centralizată ce a blocat toate ușile. Mă fac mic pe bancheta din spate căutând din priviri un obiect contondent cu care aș putea să-i sfărâm poetului capul, în cazul în care se gândește să apară iar, așa, după bunul lui plac, ca și cum bancheta din spate a taxiului ar fi moșia lu ta-su. Nici o armă la-ndemână, constat, și fără să mai stau pe gânduri, îmi smulg practic bocancul din piciorul drept și îmi bag mâna în el ca într-o mănușă. Acum sunt gata. Îl poftesc să își facă apariția. Îl voi servi cum se cuvine.

De ce am oprit tocmai acum? Nu putem opri chiar acum. Dacă nesimțitul ăla este încă pe urmele noastre și mă voi trezi cu el peste mine? Să nu complicăm lucrurile, îmi spun și îi arunc șoferului un ghemotoc de bancnote, după care îmi iau rapid bagajul și fug în aeroport, făcând tot posibilul să îmi pierd urma în mulțime.

Alerg. Fac slalom printre oamenii ce așteaptă îmbarcarea, arunc bagajul în cușca cu raze x și mă opresc direct în fața operatorului de zbor. Femeia îmi verifică biletul, pașaportul şi îmi urează un zbor plăcut. Pentru a trece de următorul control nu am încotro și trebuie să stau la coadă. Înaintez cu pași mărunți și, când ajung în sfârșit în dreptul liniei galbene, mă opresc și încep să îmi golesc buzunarele.

Femeia din fața mea zboară pentru prima data în ciuda faptului că este trecută bine de șaizeci de ani. Se mișcă cu greu și asta o dă de gol. Se scotocește prin buzunare foarte nedumerită și, din când în când, mai scoate câte un obiect pe care îl așează în tăvița metalică. Nu înțelege regulile. Dezamăgirea îi intoxică chipul de bunică senină pe măsură ce pune pe rând în tăviță unghiera, andrelele, degetarul, broșa din aur, verigheta bărbatului, iconița din argint înfățișând-o pe Madonna cu Pruncul, ochelarii de la ochi și cei de rezervă din poșetă, proteza din gură și trusa de manichiură. Apoi face pasul final și trece prin detectorul de metale. Se duce direct către fetița cu părul bălai ce o așteaptă cuminte dincolo de poartă și o ia de mână. Cu cealaltă mână dă să își ia lucrurile din tăvița metalică dar vameșul o oprește.

- Ce credeți că faceți? întreabă pe un ton violent bărbatul în uniformă.
- Îmi strâng lucrurile, îi răspunde bătrâna în timp ce bâjbâie cu mâna prin aer, încercând să ajungă la tăviță.
- Dumneavoastră nu ați citit regulamentul? întreabă iar bărbatul în uniformă pe un ton și mai ridicat de această dată.
Bătrâna se pierde cu firea și mâna rămasă încă în aer începe să îi tremure. Fetița pare speriată. Fața i se crispează până la limita plânsului. Se ține cu ambele mâini de mâna bătrânei.
- Regulamentul? scâncește bătrâna.
- Da, regulamentul. De câte ori trebuie să vă repet, oameni buni, că trebuie să citiți regulamentul. Este scris pe toți pereții, mare cât toate zilele, se enervează bărbatul în uniformă.
- Nu știam, răspunde speriată bătrâna.
- Păi, de ce să știi? Ai îmbătrânit degeaba. Ia uite acolo, continuă bărbatul în uniformă, arătându-i bătrânei cu degetul unul dintre multele afișe din incinta aeroportului pe care este scris regulamentul. Scrie mare cât capul tău.

Bătrâna întinde iar mâna spre tăvița metalică încercând să își ia ochelarii fără de care este limpede că nu vede nimic. Bărbatul în uniformă nu mai stă la discuții, se repede la bătrână, o imobilizează, lipind-o cu fața de perete și sucindu-i mâna la spate. Fetița este aruncată și ea cât colo și începe să plângă imediat ce se lovește cu fundul de marmura albă a pardoselii.

- Nu mișcă nimeni! urlă bărbatul în uniformă. Avem o situație la poarta 14, solicit ajutor, anunță el în stație.
Îmi retrag brusc piciorul de pe linia galbenă. De nicăieri, apar doi mastodonți umani îmbrăcați în uniformă. Unul se repede la bătrână și celălalt la fetiță. Nu știu ce să cred. Le-aș spune vreo două dar mă răzgândesc pe loc, când bărbatul în uniformă scoate de sub masa pe care este așezată tăvița, un ditamai satârul. Îmi vine s-o-ntind dar nu pot să o iau la sănătoasa în această situație, cine știe ce vor crede că pun la cale și aș putea foarte ușor să ajung în locul bătrânei, căzut în genunchi cu mâna sucită la spate, sub lama ascuțită a satârului.
- Hai, cu grijă, la trei în picioare, le spune bărbatul în uniformă celor doi mastodonți. Unu, doi, trei. Și cât ai clipi, bătrâna și fetița sunt iar în picioare.

Bărbatul în uniformă pune satârul lângă tăvița metalică și scoate din buzunarul de la piept o foaie albă de hârtie pe care o despăturește și i-o bagă sub nas bătrânei, care simțind pericolul, strânge pe loc din ochi încercând să citească scrisul negru și mărunt.
- Sunteți bun să îmi dați ochelarii vă rog, nu văd nimic fără ei, îl roagă ea pe bărbatul în uniformă.
Bărbatul în uniformă nu o bagă în seamă. Adoptă un aer inteligent și tușește scurt dregându-și vocea, apoi scutură foaia cu o mișcare bruscă din încheietura mâinii și începe să citească cu voce tare:
- Datorită atentatelor teroriste cu care s-au confruntat în ultimul timp majoritatea companiilor de zbor aerian, este strict interzisă pătrunderea pasagerilor în incinta aeronavelor cu:
- orice fel de obiecte metalice
- părul mai lung de 50 cm
- medicamente de orice fel
- încălțăminte, exceptând pantofii de balet
- curele de pantaloni sau bretele
- mâini.
Semnat bla bla, Mahărul Înălțimilor.
- Mâinile? întreabă bătrâna cu lacrimi în ochi.
- Mâinile? Mâinile? urlu eu îngrozit. Cum adică mâinile?
- Domnule, vă rog să vă păstrați calmul și să nu agravați situația. Nu depășiți linia galbenă! strigă la mine amenințător bărbatul în uniformă. Rămâneți pe loc, mă voi ocupa imediat și de dumneavoastră.

Mâinile? Mâinile? Cum vine asta, mă isterizez eu în sinea mea privindu-mi mâinile, dar mă potolesc imediat ce îmi ridic privirea către bărbatul în uniformă, care pocnește din degete și, fără să piardă nici o secundă ridică satârul de lângă tăvița metalică. Mastodontul în grija căruia se află bătrâna îi prinde acesteia ambele încheieturi într-un singur pumn și, cu o mișcare smucită, îi întinde femeii mâinile pe tejghea, lângă tăviță.
- Ține-o bine, ține-o bine, îi spune bărbatul în uniformă colegului său în timp ce ridică satârul deasupra capului. Stă așa cu el câteva clipe, așteptând momentul potrivit, în timp ce bătrâna scâncește ca un copil și ochii îi ies din orbite. Lovitura cade fulgerător și foarte precis, exact la mijlocul antebraţului, între cot și încheietura mâinii. Rămas cu mâinile bătrânei în pumnul strâns, mastodontul scoate o pungă de plastic de sub tejghea, aruncă în ea cele două mâini și o sigilează pe loc.
- Nu vă faceți griji, încearcă bărbatul în uniformă s-o liniștească pe bătrâna care se zvârcolește pe jos ținându-și la piept ce a mai rămas din cele două mâini, le veți primi la aterizare. Uitați, suntem profesioniști, nici măcar nu vă curge sânge. Știu că nici nu vă doare, cu timpul vă veți obișnui cu această nouă măsură. Acum vă rog să urcați în avion. Trebuie să mă ocup și de restul pasagerilor.

Încerc să mă dau un pas înapoi batând în retragere, dar îl calc pe picior pe bărbatul din spatele meu. Acesta este mai înalt ca mine și a putut privi toată scena de mai devreme peste umărul meu. Este paralizat și nici măcar nu-i trece prin cap să-mi reproșeze ceva. Mă împinge numai instinctiv spre carnagiul de care nu am nevoie în acest moment al vieții mele. Nu am cum să fug de aici. Ar trebui să sar gardul metalic al culoarului pe care mă aflu. Cine știe ce vor crede? Aici nu este de glumă. Nu când vine vorba de siguranța națională. Risc să fiu împușcat pe la spate și nu cred că este un mod plăcut de a-mi termina vacanța. Așa că nu am încotro și, golindu-mi buzunarele în tăvița metalică, trec prin detectorul de metale. Uit cu totul de obiectele personale din tăviță și mă opresc exact în fața bărbatului în uniformă, ținându-mi mâinile la spate.

- Ce ascundeți la spate? mă întreabă bărbatul în uniformă. Vă rog să îmi arătați mâinile, mă somează el.
- Ce rost ar avea oare să ascund ceva la spate în condițille în care mi le veți tăia oricum?
- Vă rog să lăsați comentariile și să îmi arătați mâinile.
- Chiar este necesar să mi le tăiați? Nu puteți face o excepție?
- Îmi pare rău, legea este lege. Acum vă rog să îmi arătați mâinile. Țineți rândul în loc.

Le văd pe cele două matahale care se ocupaseră de bătrână și de fetiță, cum mă privesc fără să mă scape din ochi, fiind gata oricând să intervină, să mă doboare la pământ și să îmi pună cu forța mâinile pe tejghea. Oare ce s-a întâmplat cu fetița? mă întreb dar, îmi dau seama pe loc că nu mă aflu într-o situație care să îmi permită să îmi pierd timpul cu astfel de fleacuri. Observ că între cele două matahale se află o ușă abia în momentul în care se deschide și pe ea intră râzând și cântând fetița cu mâinile tăiate. Nu pare să îi pese prea tare de asta. Țopăie pe marmura alunecoasă a pardoselii și dispare după primul colț. Pe aceiași ușă, intră un alt bărbat în uniformă ținând în mână punga sigilată în care se află mâinile fetiței. Vine cu ele spre detectorul de metale și se oprește lângă tejghea. Aruncă punga cu mâinile într-un coș imens, în care se află claie peste grămadă zeci de alte pungi pline cu mâini de tot felul pe care nu le văzusem până acum. Venus din Milo ar zbura cu siguranţă fără nici un fel de probleme în aceste condiţii.

Consider că este logic să mă supun și îi întind bărbatului în uniformă ambele mâini.
- Este o nimica toată, mă asigură acesta. Le veți primi la destinație. Imediat după aterizare. Veți fi supus unei scurte interventii chirurgicale și nici nu veți zice că s-a întâmplat. Înainte să vă ridicați bagajele, încearcă bărbatul în uniformă să mă ducă cu vorba, în timp ce ridică satârul deasupra capului.

Am deschis ochii pentru că nu înțelegeam ce se întâmplă, de ce dura atât de mult ca lovitura decisivă să cadă. Așteptam cu sufletul la gură ca lama satârului să îmi treacă prin carnea vie a brațelor. Brațele știu că mâinile sunt capetele lor și, când vine vorba de ele, se poartă în consecință. Privindu-le, m-am gândit la Cristos și instinctiv m-am uitat spre mâinile mele care se aflau deja în punga de plastic, pe care bărbatul în uniformă se pregătea s-o arunce în coș, lângă celelalte pungi.

Abia după câteva secunde bune în care totul s-a desfășurat ca și cum cineva mi-ar fi derulat privirea înainte – înapoi și tot așa, ca pe o casetă, mi-am privit și cioturile atașate de corp. Am preferat imediat, fără nici un fel de analiză prealabilă, să cred că bărbatul în uniformă îmi spunea adevărul și că, imediat ce avionul v-a ateriza, îmi voi recăpăta mâinile. Nu eram în stare să mă gândesc la o despărțire definitivă. La urma urmelor, plătisem biletul întreg. Oare nu ar trebui să fie mai ieftin în aceste condinții?

- Să aveți un zbor plăcut! îmi urează bărbatul în uniformă și îmi întinde pașaportul din neatenție, după care mi-l bagă în buzunarul de la piept.
- Mă scuzați, îmi zice el fără să mă privească în ochi și se înroșește în obraji. Apoi se întoarce spre bărbatul din spatele meu și îl roagă să îi arate mâinile pe care acesta le ține la spate. Cum aici nu mai este nimic nou de văzut, mă grăbesc s-o iau în direcția în care au luat-o mâinile mele. Nu am încotro și trebuie să am încredere în spusele bărbatului în uniformă.

Merg ca amețitul până reușesc să îmi găsesc locul și să mă așez. Pentru prima dată de când sunt implicat în această poveste, îmi atrage atenția precizia tăieturii. Nu mi-a curs nici o picătură de sânge. Mai mult decât atât, îmi amintesc brusc că uniforma bărbatului de la punctul de control era impecabilă, în ciuda faptului că tăiase câteva sute de mâini de când intrase în tură. Încerc să mă conving că mâinile mele sunt și ele în acest avion. Poate există un compartiment separat pe undeva cum este cel pentru bagaje. Trebuie să existe un compartiment separat în care mâinile călătorilor să se păstreze în condiții optime. Nu le pot pune în aceeași cală cu bagajele.

Stewardesa se apleacă peste mine și îmi prinde centura de siguranță, pregătindu-mă pentru decolare. Îmi imaginez cum trebuie să arate locul în care se află mâinile mele și mă sperii cumplit când realizez că nu mă potrivesc de nici o culoare în acel peisaj, ba mai mult, nu voi fi niciodată în stare să mă integrez cu totul în acel loc. Sub noi, se derulează cu încetinitorul norii pufoși ca niște saltele de lux menite să se joace cu trupurile noastre în cazul unui dezastru.

Dacă ne prăbușim, nu îmi voi mai găsi niciodată mâinile. Ele vor îmbrățișa cel mai apropiat foc și vor pieri în el. Eu nu voi fi acolo să le retrag la timp. Gândul ăsta mă chinuie tot drumul. Ceilalți pasageri nu dau doi bani. Se folosesc de brațele amputate să tragă perdeluțele albastre de la geamuri pentru a putea privi lumea de la înălțime. Par foarte liniștiți pentru niște oameni în situația lor. Cei care stau de vorbă între ei gesticulează natural, mișcând din mâini ca și cum le-ar avea.

Simt cum, de nicăieri, un jet puternic de pișat îmi tâșnește din vezică și, până să mă dezmeticesc, o pată mică se formează pe pantalonii verzi în stânga prohabului. Poate că stewardesa îmi va da o mână de ajutor, nu văd cine altcineva ar putea s-o facă, poate numai pilotul. Această din urmă posibilitate îmi taie tot elanul. Nu știu cum mă voi descurca. Cum voi deschide fermoarul? Cum voi controla direcția jetului? Cum voi deschide și cum voi închide ușa? Cum o s-o scutur? Sumedenia aceasta de probleme fără rezolvări mă face să renunț și să mă cuibăresc în scaun strângând tare din cur. La urma urmei, mă voi pișa pe mine și gata. Numai să îndrăznească vreunul să râdă sau să facă vreo aluzie la asta.

Încerc să mă calmez și, pentru că nu am nici o șansă să pot răsfoi vreo carte sau revistă, caut din priviri un punct de sprijin mental, un obiect asupra căruia să îmi îndrept toată atenția și să nu mă mai gândesc la șansele pișatului de a-mi ajunge în inimă. Dar nu. Ochii mi se opresc atrași de o putere invizibilă direct pe crucifixul atârnat deasupra ușii ce dă în cabina pilotului. Isus de plastic pe crucea lui veşnică, având mâinile tăiate cu tot cu cele două bucăți de lemn ce le susțin. Inima îmi bate cu putere și îmi pompează pișat în vene. E cazul să adorm pentru a mă trezi din acest coșmar. Nu văd altă soluție.

………………………………………………..

CINA

Uşa s-a deschis singură. Când am văzut lumina dinăuntru, am înţeles că afară se întunecase. În casă era linişte. O femeie s-a apropiat de mine. Purta o rochie de hârtie şi pe deasupra un şorţ de bucătărie. Avea ochii mari, trişti şi albaştri şi părul prins în coadă. M-am gândit că trebuie să fie servitoarea.

- Bună ziua, Domnule, îmi spuse femeia.
- Bună ziua, i-am răspuns eu politicos şi apucându-i mâna, i-am sărutat-o, fiind aproape convins că făcusem asta cu slujitoarea, dar… mneeea… nici că-mi păsa.
- Poftiţi în sufragerie. Nu, nu este nevoie să vă descălţaţi, aşezaţi-vă unde doriţi şi simţiţi-vă ca acasă, soţul meu va coborî imediat. Să vă prepar ceva de băut?
- Nu este nevoie să vă deranjaţi şi îmi cer iertare dacă am picat într-un moment prost, m-am scuzat eu simţindu-mă prost în sinea mea că făcusem o asemenea confuzie.
- Nu vă faceţi griji, oricine este, oricând, bine primit la noi în casă. Rămâneţi la cină? Noi tocmai ne pregăteam să mâncăm. Dar ce zic eu aici, fireşte că rămâneţi.
- Se pare că am picat prost, pot reveni altădată…
- Nu vă mai faceţi atâtea griji, oricum nu aveţi unde să vă duceţi la ora asta şi, chiar daca nu ar fi fost târziu, nu este nimic în nici o direcţie.
- Pe ce distanţă?
- Pe orice distanţă.

Ajunsesem aici din întâmplare. Nu îi cunoşteam pe aceşti oameni însă mă simţeam hărţuit din toate părţile şi numai sub acoperisul unor necunoscuţi mi-aş fi găsit, pentru moment, liniştea necesară unui somn sănătos de care aveam atâta nevoie după toată povestea asta. Trecusem pragul acestei case cu gândul clar de a cere găzduire şi nu luasem nici o clipă în considerare posibilitatea de a fi refuzat. Înotasem două săptămâni legate fără a ieşi nicio clipă la suprafaţă. Reuşisem însă să ies la mal chiar cu câteva ore înainte ca branhiile să mi se retragă. Şi, sincer să fiu, nu prea înţelegeam ce vrea să spună femeia prin acel nu este nimic în nicio direcţie, pe orice distanţă, când eu ştiam clar că la cel mult un kilometru în spatele meu valurile oceanului se spărgeau de mal.

Fără să spun nimic, mi-am rotit bănuitor privirea prin cameră. Totul părea în ordine şi tocmai asta m-a făcut să tremur. Din tavan au cazut măştile cu oxigen. Aveam sentimentul foarte clar că dacă vorbeam, vorbeam singur. Toate astea au năvălit peste mine pe neaşteptate. În încăpere s-a tăiat sonorul. Paşii femeii încetaseră să se mai audă. Şi apoi umbra mea pe perete…

Umbra se descălţase de mine. Devenise independentă în mişcări faţă de corpul pe care îl reprezenta şi singura legătură pe care o păstrase cu mine era mintea. Mi-a luat câteva secunde până să îmi dau seama că umbra mea spunea adevărul făcând ceea ce eu doar gândeam fără să am însă îndrăzneala să şi pun în aplicare. Eram paralizat privind-o cum o zbugheşte spre uşa de la intrare, preligându-se peste tot ce îi ieşea în cale, peste canapea, peste biblioteca plină ochi cu Biblii identice, peste ceasul cu pendul ce arăta în permanenţă ora zero, pentru ca, mai apoi, să revină pe albul peretelui şi de acolo direct pe lemnul uşii unde, odată ajunsă, începu să încerce cu disperare să apese clanţa. Aşa era, aş fi fugit de aş fi mâncat pământul imediat ce femeia îmi spuse că nu este nimic în nici o direcţie.

- Linişteşte-te, se auzi o voce de bărbat din cealaltă parte a camerei. Şi avea ceva în ea voceea aceea, că umbra s-a calmat numaidecât şi, revenind printre noi, s-a aşezat pe canapeaua din faţa mea. Am întors privirea şi l-am văzut stând în pragul uşii ce făcea legătura între sufragerie şi un hol luminat excesiv. Pur şi simplu m-am prăbuşit pe fotoliu. Era frumos, înalt şi frumos. Pentru prima dată am putut face legătura între frumuseţe şi perfecţiune, suprapunerea lor fiind evidentă pe chipul bărbatului. A păşit în cameră trăgând lumina aceea excesivă după el.

M-am calmat brusc. Umbra m-a urmat. El s-a apropiat de mine. S-a oprit fix în mijlocul camerei. S-a interpus între mine şi umbră, departe de mine şi aproape de ea. A mângâiat-o pe capul ei bidimensional. Umbra a început să dea din picior. El o gâdila cu buricele degetelor în creştet şi chicotea la ea ca la un sugar.

- Drăguţă făptură, spuse bărbatul către mine. Nu este de-a dreptul adorabilă?
- ……..

Nu aş fi mers tocmai până acolo. Oricum, nu ştiam ce să îi răspund. Eram complet năuc. Mă mulţumeam să privesc spectacolul din raţiuni de autoconservare. Apoi s-a oprit şi m-a privit ţintă.

- Ştii unde te afli? Normal că nu ştii şi probabil crezi că ai ajuns aici din întâmplare. Ei, nu face pe grozavul, ţi se citeşte nedumerirea pe chip.
- Dar, totuşi, ce se petrece? am întrebat eu temător.
- Nimic extraordinar. Eu te-am chemat aici de fapt, dar despre asta vom discuta la masă.

Femeia a trecut pe lângă noi. Avea în braţe oala în care, după miros, trebuie să fi fost supă de pui. A aşezat-o pe masă. Bărbatul i-a dat o palmă peste fund când a trecut pe lângă el şi ea a chicotit aruncându-i ocheade.

- Ai cunoscut-o pe Maria, soţia mea, straşnică femeie, mai adăugă el dând din cap în semn de automulţumire.
- Am făcut cunoştiinţă. Dumneaei m-a întâmpinat.

De când intrase bărbatul, camera se umpluse într-un aşa hal cu lumină încât umbra mea devenise neagră ca smoala uscată, pentru ca, în cele din urmă, să capete volum şi să devină tridimensională. O priveam cu atenţie şi nu îmi venea să cred. În timp ce îi priveam mâinile, îşi privea şi ea mâinile. Când i-am cercetat chipul şi l-a cercetat şi ea în oglinda mare din spatele meu. Devenise extrem de ciudată această păpuşă neagră ce îmi urma întocmai firul gândurilor. Mi-am dat seama că eu o manevram. Nu tot eu, fireşte, ci doar o parte din mine, tocmai acel adevăr ascuns în interiorul meu la care nimeni nu avusese acces până atunci fără voia mea. Eram un păpuşar şi gândurile mele erau sforile prin care puneam în mişcare mecanismul negru. M-am speriat când mi-am dat seama că manechinul de smoală este mai eu decât mine.

- Băieţii unde-s? a întrebat-o bărbatul pe femeie.
- Tre să sosească dintr-un moment în altul.
- Să-i aşteptăm atunci, oricum, dacă nu au sosit, înseamnă că nu e timpul încă. Ştiu că ţi-e foame, spuse apoi bărbatul către mine privind păpuşa neagră, care între timp se ridicase de pe canapea şi răscolea cu polonicul în oala cu supă. Mai ai puţină răbdare, noi luăm cina la opt fix şi opt fix este atunci când îmi intră fiii pe uşă.

Nu a durat mult şi manechinul întunecat a început să mi-o ia înainte. Începuse să se comporte ca în gândurile mele înainte ca acestea să ajungă la mine şi astfel să devin conştient de ele. Devenise o oglindă a viitorului meu imediat în care, deşi mă puteam privi, nu apăream eu cel carnal ci ea, păpuşa, acel eu necarnal, acel eu pur al minţii mele, al sufletului meu.

Uşa se deschise şi păpuşa o zbughi spre ea, în timp ce eu, înţepenit în fotoliu, aş fi fugit, dar nu ştiam asta încă. Când dădu să iasă însă, se trezi luată pe sus de doi bărbaţi în jur de treizeci de ani care o târâră înapoi, prinzând-o fiecare de câte o subţioară şi o aruncară la loc pe canapea. Păpuşa neagră îşi acoperi faţa cu palmele şi începu să se mişte spasmodic şi pe mine mă pufni imediat plânsul. Nu trecu multă vreme şi eul meu anorganic se ridică şi se îndreptă spre masă dând impresia că iar doreşte să verifice supa, însă, odată ajuns acolo, apucă un cuţit pe care încercă să şi-l înfigă în gât în acelaşi moment în care, peste mine, se prăbuşi o tonă de disperare tare ca fierul. Văzând că nu îşi poate tăia gâtul, întoarse cuţitul cu vârful către cei doi băieţi şi începu să facă mişcări de ameninţare. Când spre unul, când spre celălalt.

- Cristi! Ateu! răsună vocea bărbatului, lăsaţi prostiile şi spălaţi-vă pe mâini. A, scuză-mă, Cristi, mereu uit că tu nu te speli pe mâini de când cu întâmplarea. Dar tu, Ateu, nu ai nicio scuză, aşa că hai, grăbeşte-te, nu vezi că avem musafiri.
- Pe ăştia unde i-ai mai găsit? întrebă Ateu în drumul său spre baie. Maria ştie?
- Ştie, chiar ea i-a poftit să rămână la cină. Şi, pentru a nu ştiu câta oară, încetează să îi zici Maria şi spune-i simplu mamă.
- Pentru a mia oară îţi repet şi eu, moşule, că nu îi pot spune mamă din moment ce eu nu am şi nu am avut niciodată mamă. Înţelege că numai la auzul cuvântului îmi vine să las totul şi să mă duc pe pustii.
Păpuşa rămase înţepenită. Cuţitul îi căzu pe jos şi imediat ce capul îi dispăru complet de pe umeri, al meu se goli de gânduri.

Când am reînceput să gândesc, stăteam cu toţii la masă. Bărbatul era aşezat într-unul din capete şi femeia în celălalt. De o parte şi de alta eram noi. Eu, faţă în faţă cu gândul meu de smoală, în vreme ce Ateu stătea lângă mine avându-l în faţă pe Cristi. Păpuşii îi crescuse capul şi Cristi o mângăia pe creştet. Din bărbia ei neagră căzură în farfuria goală două lacrimi negre şi alte două şi alte două, până când plânsul îi deveni o ploaie torenţială, care încetă imediat ce farfuria se umplu de întuneric lichid. Cristi luă farfuria, mi-o aşeză în faţă şi în locul ei puse alta goală. Apoi îşi reluă mângâiatul şi nu se opri până când nu o umplu şi pe aceasta. Repetă schema până ce fiecare îşi primi farfuria cu zeamă neagră.

- Înainte să începem, rugăciunea, spuse bărbatul extrem de serios.
- Iar începe! pufni Ateu. La ce bun tot circul ăsta. Vrei rugăciune? Uite rugăciune: te rog dă-mi maşina pe care mă minţi în continuare că mi-ai dat-o, dar de fapt nu mi-ai dat-o.
- M-ai înebunit cu maşina aia. Îţi mai spun încă o dată: maşina este în garaj, dacă nu crezi întreab-o pe maică-ta.
- Maşina este în garaj, răspunse promt femeia, dând aprobator din cap.
- În garaj, lângă a mea, întări Cristi. Am văzut-o acum cinci-zece minute când am parcat.
- Deci aşa… v-aţi vorbit să vă bateţi joc de mine. Cât o s-o mai ţineţi aşa? Cât credeţi că o să vă meargă? Şi ce câştigaţi din asta?
- Tu! strigă la mine Ateu. Vino cu mine, te rog, până-n garaj. Mascarada asta trebuie să se sfârşească o dată. Hai hai, mişcare, nu te invit, îţi ordon. Mişcă-ncoa şi spune-mi, te rog, ce maşină văd ăştia trei că simt că-o să cedez şi o să vă iau pe toţi la palme.

M-am ridicat fără să spun nimic. Păpuşa era deja în picioare. Am trecut toţi trei prin coridorul ce lega sufrageria de restul casei. Am intrat pe uşa de lângă capul scărilor ce duceau la etaj şi ne-am trezit în garaj.

- Câte maşini vezi? M-a întrebat Ateu fără să mai piardă timpul.
- Două. I-am răspuns eu sec, privind cele două Aston Martinuri albe şi identice parcate unul lângă celălalt.
- Îţi baţi joc de mine. Ce crezi că obţii dacă le faci jocul? Iertare? Dar chiar şi aşa, cum îţi permiţi? Ce crezi că părerea mea nu contează deloc?
- Dar…
- Niciun dar. Păi băi, boule, tu ştii, mă, cine sunt eu şi care mi-e locul? Pe lângă faptul că sunt fiul lui şi asta ar fi trebuit să fie de ajuns ca să te caci pe tine, mai sunt şi frati-su, mă, înţelegi? Adică ori vorbeşti cu mine, ori vorbeşti cu el e tot una.
- Imposibil.
- Ce imposibil, mă? Ce imposibil? Ce nu pricepi? Eu nu am mamă, el nu are mamă şi, prin urmare, suntem fraţi. Acum ţi-e clar? Fraţi buni, nu aşa.
- Baţi câmpii.
- Ascultă-mă bine că nu repet. Partea cu mama cred că am lămurit-o, am fost destul de limpede. Neavând niciunul mamă, din partea aia suntem fraţi. Acum, ciuleşte bine urechile că nu am timp de pierdut: el s-a făcut singur şi tot singur m-a făcut apoi şi pe mine. Dacă şi eu şi el avem acelaşi tată, şi anume pe el, înseamnă că suntem şi fraţi de tată. Altfel spus fraţi buni.

Unde nimerisem oare, m-am întrebat privindu-mi umbra care îşi pusese mâinile în cap. Asta îmi mai lipsea, ca şi cum faza cu „nu e nimic în nicio direcţie”, cea cu umbra şi cea cu supa de lacrimi negre nu ar fi fost de ajuns. Păpuşa de beznă începuse să se dea cu capul de capota maşinii din dreapta.

- Ce face? Se închină? Face plecăciuni în faţa noastră? Mă întrebă Ateu fixând păpuşa cu privirea. Mi-am dat seama că era tocmai maşina pe care acesta nu o vedea.
- Nu, a cedat în sinea ei şi se dă cu capul de capota maşinii.
- Şi tu eşti implicată? Scroafo, porcule sau ce oi fi, puţin îmi pasă. Veţi plăti scump pentru asta. Ei, lasă, că vă arăt eu vouă, mai spuse Ateu şi ieşi vijelios din garaj.

Mi-am reluat locul la masă. Ateu plângea şi Maria îi pusese drăgăstos o mână pe faţă.

- Gata, gata, dragul meu, poate că ai dreptate, poate că nu este nici o maşină acolo.
- Ba este, am spus eu de-al dracu. Nici nu am apucat să închid bine gura că păpuşa neagră în care se transformase sufletul meu s-a întins peste masă şi i-a dat o palmă lui Ateu peste obrazul neacoperit de mâna Mariei.
- Porcule! i-am strigat în gând.
Păpuşa jeap, încă o palmă cu dosul de această dată. Ateu rămase nemişcat, apoi ridicându-se brusc în picioare fugi să închidă fereastra crezând că îl trasese curentul.
- Nerecunoscătorule! am continuat. Ce noroc ai, cârtiţă culturistă!

Jeap! Jeap! … Jeap! Jeap! … Jeap! Jeap! Jeap. Am numărat câte? Şapte scatoalce . Ateu închise şi uşa ce dădea în hol.

Păpusa după el dându-i unu, două, trei, patru, cinci, şase picioare în cap, chiar după ceafă. Ştiu arte marţiale care va să zică. Apoi mi-am dat seama că tot ce am de facut pentru a şti arte marţiale, la acest nivel imaginativ, era să mă cred Bruce Lee sau Jet Li. Oricum, vedeau toţi ce se petrece şi ce făcea păpuşa, adică tot ce îmi trecea mie prin cap, însă nu părea să le pese. Cel puţin nu interveneau. M-am ridicat şi m-am apropiat de păpuşă încercând s-o calmez, dar simţeam că îmi fierbe capul. Am strâns-o în braţe prinzându-i mâinile întinse pe lângă corp. Când am dat s-o iau pe sus, am constatat că păpuşa nu avea greutate deloc, ca şi cum nu ar fi existat şi, cu toate astea, putea fi absolut normal îmbrăţişată. Ţineam strâns în braţe o bucată de aer negru în formă de om. Am aruncat-o pe canapea dar ea nu s-a mişcat nici un milimetru când am dat să-o azvârl. A rămas înţepenită fix în locul în care îi dădusem drumul din mâini. S-a dat un pas în spate şi m-a privit cu cele două gropiţe aproape pline de negru. Mi s-a făcut ruşine şi am fugit la locul meu. Am început să privesc zeama din farfurie încercând să mă gândesc numai la ea. Păpuşa şi-a reluat astfel locul la masă.

Cu ăstalalt ce o mai fi, mi-am zis privindu-l pe Cristi, în afara confirmării mecanice cum că maşina este în garaj, nu scosese nici un sunet toată seara. Şi cum le-a pus numele, ce porcărie, Cristi şi Ateu. Imediat ce m–am gândit la celălalt băiat, păpuşa l-a şi strâns la pieptul său. Cristi a răspuns prompt şi. băgându-şi o mână în piept până la încheietură, şi-a scos inima şi i-a oferit-o păpuşii. Sângele curgea ca într-un abator din trupul găurit. Am privit inima. Nu bătea.

- Cris, ţi-am spus să nu mai faci aşa că nu este sănatos, îl dojeni mama sa.

M-am uitat la femeie. Era frumoasă. Păpuşa s-a apropiat de ea şi i-a scos chiloţii băgându-i mâna pe sub rochie. Apoi a inceput să îi deschidă nasturi. I-a scos rochiţa pe sub care femeia avea una identică şi astfel rămase îmbrăcată la fel. Aş fi putut să jur că nu erau două rochii una peste alta.

- Ia inima, spuse Cristi către păpuşă, însă păpuşa îl ignoră lăsându-l cu mâna întinsă. IA I-NI-MA! ridică el vocea. Ţi se potriveşte. IA-O!

Dar păpusa parcă înnebunise. Trăgea rochie după rochie de pe corpul femeii şi aceasta rămânea mereu îmbrăcată la fel, scoţând-o astfel din minţile ei negre. Făcuse un maldăr de rochii identice în mijlocul camerei. O rochie albă ca de hârtie creponată, pe care cine o poartă nici nu o simte, în mii de exemplare.

- Avem uniforme noi, toţi trei vă veţi îngriji să fie distribuite corect, nu mă interesează cum vă împărţiţi munca, la mine să veniţi cu rezultatul, se auzi glasul hotărât al bărbatului venind din capul mesei.

Nu, nu , nu asta, aşa ceva nu, concentrează-te la supă, îmi zic, uită de femeie. Încearcă să mănânci, poate îţi place. Între timp, bărbatul a lins farfuria. Am umplut lingura şi am dus-o la gură. Degeaba am mirosit-o, nu mirosea. Păpuşa îmi interpreta perfect gândurile. Îşi scutura capul şi tuşea cu mâna la gură ca şi cum ar fi da să vomite. Fierea mi-a urcat brusc în gură şi am început s-o mestec imediat ce papilele gustative au intrat în contact cu zeama neagră. Esenţă de amar. Am simţit cum obrajii mi s-au supt spre centru gurii, ca două aisberguri interne ce îşi ating vârfurile.
- Cum este? E bună? m-a întrebat bărbatul.
Dar gura îmi era vidă, nu puteam să vorbesc.

- Ca mierea, a spus bărbatul şi s-a şters cu serveţelul la gură.

Ceilalalţi mâncau şi eu nu mai eram deloc sigur că ceea ce văd chiar se întâmplă sau este vorba de o halucinaţie amară. Păpuşa s-a ridicat iar în picioare şi i-a dat Mariei peste mână, tocmai când aceasta se pregătea să bage lingura în gură. Uit iar că păpuşa este inofensivă din cauza greutăţii sale inexistente şi dau să mă reped la ea, dar mâinile îmi rămân încleştate pe maxilare. Din cauza gustului, gura mă durea pe dinăuntru şi durerea începuse uşor-uşor să străbată tubul digestiv. Nu îmi era greaţă, nu îmi venea să vomit sau chestii din astea.

Păpuşa îi căra Mariei palme dar ea mânca nesinchisită în continuare şi mâna păpuşii rămânea blocată în mâna cu lingură ori de câte ori încerca s-o împiedice în drumul ei către gură.

Aşa mi s-a făcut rău, privindu-i pe ceilalţi cum mănâncă. Şi pe lângă asta, mai era şi afurisita asta de păpuşă care începuse să mă facă de râs în faţa acestori necunoscuţi. Şi apoi, ca prin minune, stop. Dispăru orice fărâmă de amăreală şi gura îmi rămase curată şi răcoroasă.

- Stai jos! mm ţipat nervos la păpuşă. Nu fi prost crescu…t sau crescută. Mănâncă-ţi supa. Încercam să preiau conducerea. Dar maimuţa trecuse la Cristi acum. Îi şterpelise inima din mână. Cristi lumina de fericire.
- Aşa, aşa. Fă ce trebuie să faci. Aşa, bravo, aşa, aşa, aşa, aşa, nu, nu, nu acolo, un pas mai la stânga, nu acolo am spus! Să nu întrăzneşti! Nu! Nu! Nu!

Cristi s-a prăbuşit de pe scaun ţinându-şi mâinile strânse la piept şi a început să geamă de durere când păpuşa i-a scufundat inima în farfuria mea cu zeamă neagră.

- Ce căcat ai făcut! a bolborosit Cristi, printre sughiţuri, către păpuşă.
- Încetaţi, a strigat bărbatul. E vina ta, Cristi, că te joci cu ea în loc s-o laşi în pace.
- Nu, da, zău, când o sa începi şi tu să-l asculţi pe tac-tu. Acum e treaba ta, l-a admonestat femeia.
- Spune-mi că iese! Spune-mi că nu rămâne aşa pătată.
- Sigur că nu iese. E ca data trecută: ţi-ai scăpat-o în oala cu sânge şi atât a trebuit. Acum ai scăpat-o în farfuria asta cu ură, i-a răspuns Maria fiului ei.
- Dar nu vreau! Dar nu vreau! Aşa ceva nu se poate!
- Fii bărbat! a mai spus bărbatul.
- Vei reuşi! Femeia.
- Va fi mai greu acum. Bărbatul.
- Altfel, a continuat femeia.
- Îţi tinem pumnii.

Cristi s-a smuls practic din covor ca dintr-un asfalt topit. Tremura tot. Se apropie de mine. Băgă mâna în farfuria mea de supă unde păpuşa îi aruncase inima. Tremura aşa de tare încât m-a stropit destul de serios, pătându-mi pantalonii direct pe prohab. Speram să nu fie acidă, apoi mi-am amintit că mâncasem din ea şi era esenţă de amar şi nimic mai mult.

- Nu îţi face griji, încercă să mă liniştească Maria. Iese cu apă. Nici nu trebuie să freci. Doar inima o absoarbe şi o reţine.

Între timp, Cristi îşi căuta de zor inima bălăcindu-se cu mâna în farfurie.

- A dispărut! A dispărut! Ce mă fac?! Nu mai este!

S-au ridicat cu toţii în picioare şi, aplecându-se spre mine din toate direcţiile, au început să privească în supa neagră. Deveniseră serioşi şi păreau îngrijoraţi. Tot ce se mai auzea era cum tremură Cristi. Nu stătură mai mult de atât pe gânduri, îşi suflecară şi ei mânecile şi băgară toţi de-odată câte o mână în farfurie. M-am tras cu tot cu scaun puţin mai în spate, să aibă loc.

- Numai Semi te mai poate salva, sparse vocea bărbatului liniştea. Şi nici asta nu se ştie, nu cumva să fie prea târziu. Ia! continuă el şi îşi vârâ mâna până la cot la mine în farfurie. Cum s-o fi întâmplat? Semi! Semi! Să-l cheme cineva pe Semi, ordonă bărbatul.

Ateu nu mai pierdu vremea şi fugi în sus pe scări. Îl auzeam cum vorbeşte cu cineva, dar nu îi răspundea nimeni. Apoi se auziră iar paşii alergând pe duşumea şi în cameră întră Ateu ducând în braţe un bărbat cu mâinile amputate din umeri şi picioarele din şolduri. Cineva îi scosese ochii şi îi cususe gura. Uitându-mă cu atenţie am observat că nu era nici pe departe cusut, nu, buzele îi erau prinse una de alta cu ace de siguranţă. M-am cutremurat privindu-l. Cât ai clipi, păpuşa a încercat să se arunce pe fereastră, în întuneric, şi astfel să îşi piardă urma, dar rămase aşa, lipită cu totul de geamul ce o despărţea de materia ei primă. Măcar asta ştie ce vrea, mi-am spus privind-o. Din mine se pare că a rămas numai minciuna la nivel de reacţie din moment ce stau aici şi asist la această demenţă colectivă.

Bărbatul a fost cel care m-a scos din încurcătură. Mi-a întins cheile maşinii invizibile şi m-a convins cu o singură privire să le iau fără să pun întrebări, ceea ce am şi făcut.

- Vei merge în garaj împreună cu Ateu şi îl vei face să creadă şi implicit să vadă maşina.

Nu am stat pe gânduri, l-am luat pe Ateu de mână şi l-am condus în garaj. M-am îndreptat spre maşina lui Cristi. Pe cealaltă, Ateu nu o vedea deşi era acolo. Mi-am luat avânt şi m-am aruncat pe capota lucioasă alunecând de-a lungu-i.

- Dacă te vede frate-meu, o să fie circ.
- Hî! am făcut eu. Păi, ăsta nu e circ? Ce e? Circ toată ziua.

În timp ce ziceam asta, am ocolit prin faţă maşina lui Cristi şi am ajuns lângă maşina invizibilă. De aici o puteam admira. Era albă cu geamuri negre ca zeama din farfurie. Mi-am luat avânt şi tot ce a urmat a fost ca şi în cazul celeilalte maşini, o alunecare uşoară şi scurtă.
- Vezi? i-am spus lui Ateu. Vino-ncoace.
Acesta rămăsese înmărmurit. M-am dat în spate şi am repetat schema. El a fugit în camera cealaltă şi s-a întors numaidecât cu Semi în braţe.
- Du-l înapoi, i-am spus eu zâmbind calm.
Dar el nu părea să mă fi auzit. Îl întoarse pe Semi cu faţa la mine. Îşi încolăcise braţul drept în jurul acestui trunchi uman viu şi cu stânga arăta în direcţia mea. Am înţeles că doreşte să mai fac o dată.
- El o să fie martor, a strigat către mine Ateu când mă pregăteam să îmi iau avânt.
- Vezi? Vezi? Ţi-am spus eu, ţi-am spus eu că acolo este o maşină. Niciodată nu ai vrut să crezi asta, îi spuse Ateu lui Semi. Ai văzut? Ai văzut? Ştiam eu că am dreptate!
Semi însă deveni agitat şi începu să scoată un soi de geamăt subţire, de-a dreptul ţiuitor, şi să dea sălbatic din cap. Fesul îi căzu şi chelia îi ieşi la lumină. În afara genelor lungi, ca nişte streşini, de deasupra orbitelor seci, Semi nu mai avea niciun fir de păr. Privindu-l, m-au trecut fiorii. Am scos din buzunar cheile pe care mi le dăduse bărbatul, am descuiat maşina, am intrat în ea şi am pornit motorul. L-am rugat pe Ateu să îmi deschidă uşa garajului. A făcut-o mecanic, fără să îşi ia privirea de la mine şi fără să fie în niciun fel stânjenit de Semi, care i se zbătea în braţe ca toţi dracii. Am ambalat motorul pregătindu-mă să ţâşnesc în noaptea goală. Apoi am luat piciorul de pe frână şi am apăsat acceleraţia. După nici zece metri casa a început să mă urmeze păstrând distanţa dintre ea şi maşină constantă. Vedeam în retrovizoare cum o remorcam printr-un mecanism ale cărui taine nici că îmi mai băteam capul să le înţeleg. Din uşa garajului, Ateu îmi făcea cu mâna. M-am încăpăţânat şi am apăsat acceleraţia la fund. Kilometrajul indica 500km/ha. Am întors capul. Casa tot acolo, la fel şi Ateu, făcându-mi cu mâna. Am început să frânez uşor. Nu puteam exagera, având casa pe urmele mele, riscam să fiu strivit de ea din inerţie, că doar nimeni nu poate să oprească o casă care merge cu viteză mare ca şi cum ar opri o maşină de lux englezească ce merge cu aceeaşi viteză, fie ea şi maşina acestui azil de nebuni. Încet încet am oprit. Casa nu a trecut graniţa pe care nu am înţeles cum o stabilise. Am dat cu spatele şi mi-a mai venit inima la loc când am văzut că merge. Când m-am apropiat de uşa garajului am oprit. Am scos cheile din contact şi am coborât. Ateu a venit alergând spre mine cu tot cu Semi. S-a oprit la aproximativ treizeci de metri în faţa mea şi m-a cercetat cu privirea din cap până în picioare, după care s-a năpustit şi m-a strâns la piept cu braţul stâng, încât lui Semi, ce rămăsese prins între noi, i-a dat sângele pe urechi.
- Bine ai venit, frate. De când te aşteptăm. Uite, Semi, e Copilul! S-a întors acasă.

Îmi lăsasem corpul moale şi viaţa în voia sorţii. Rămăsesem pe picioare deşi eram complet inert.
- Ce bine că ai venit frate! Dau fuga să-i anunţ şi pe ceilalţi. Te aşteaptă cu toţii. Mămica, tăticul, Semi nu mai spun, dacă ar fi după el, ar sta numai aici să te aştepte pe tine cât e ziua de lungă şi uneori chiar şi noaptea. Poate chiar să nu doarmă deloc dacă nu mai suportă dorul. Asta cred eu cel puţin, nu am cum să îmi dau seama dacă doarme sau nu. Îl ştii pe Semi cum e… Dar vino, vino. Noi ne pregăteam să mâncăm. Cum a fost? Te-ai mai îngrăşat. Să-mi povesteşti totul.

Rămăsesem înmărmurit.

Semi nu se mai zbătea, dar îi curgea în continuare sânge din urechi, semn că i se duseseră şi timpanele. Acum nici să mai asculte nu poate, mi-am zis. Ce beznă vie… de ce îl mai ţin în viaţă? L-ar putea împăia şi ar fi mai uşor şi pentru Ateu să se fâţâie cu el în braţe de colo-colo. Ar putea fi lăsat toată ziua în curte să mă aştepte. Aşa, era nevoit să mai tragă câte un pui de somn dacă îl uitau cine ştie pe unde. Acum îşi pierduse şi auzul. Nu va mai putea asculta cu atenţie pe hol, doar-doar s-o auzi cineva venind să-l scoată din baie sau de sub pat.

M-am smuls din strânsoarea lui Ateu şi am fugit la maşină. Roţile au scârţâit. Am pornit în viteză. Şi iar accelerez degeaba. Casa mereu la zece metri în spatele meu urmărindu-mă. Şi Ateu tot acolo afară, între mine şi casă, aproape de locul în care parcasem maşina făcându-mi cu mâna, fără să se îndepărteze niciun centrimetru.

Conduceam de maxim o jumătate de oră fără ca nimic să se schimbe, însă l-am văzut pe Ateu cum vine spre mine ca şi cum aş fi stat parcat pe marginea drumului. Privesc kilometrajul. 230km/h. Ateu se apropie cu pas relaxat şi vine prin dreapta, deschide portiera şi se aşează pe scaunul pasagerului, lângă mine.

- Aşa, băi, nene, dă-i tare. Uau! Mai repede! Mai repede! Mai repedeeeeeeee! Şi vocea lui îmi cade grea direct pe piciorul aflat pe acceleraţia care se duce până la podea. Deşi este turat la maxim, comform indicatoarelor, motorul nu face urât. Mişcarea se simte, deşi nimic nu se mişcă.
- Aici la dreapta! Fă aici la dreapta, repede! strigă la mine Ateu.
- La dreapta? întreb eu fără să ştiu unde-i dreapta.
- Da, da! Acum! Acum! îmi repetă el precipitat şi, punând mâna pe volan, virează la dreapta. Casa nu mai este în spate, dar nu trece mult şi o văd cum dă un colţ de întuneric şi îşi continuă urmărirea.
- Gata! Ajunge! E tot ce mai apuc să zic înainte să mă bufnească plânsul şi să frânez brusc, dându-l astfel pe Ateu cu capul de parbriz. Ce se întâmplă aici?
- Semi, scaietele ăla bătrân, era pe urmele noastre, îmi spuse el respirând precipitat de parcă alergase sute de kilometri pe jos. L-am văzut. Cu cât mergeai mai tare, cu atât mergea şi el mai tare. Dar parcă nu vroia să ne prindă ci doar să se ţină după noi.
- He-he! Ce ştii tu? Are vreunul dintre voi oare habar de ceva? Stă vreunul să analizeze ce se petrece aici, în casa asta? Oameni cumsecade spuneţi că sunteţi? Torţionarilor!
- Să nu ne pierdem vremea cu asta, nu-i timp. Uite! Păduchele este tot acolo. Dă-i talpă! Dă-i talpă. Vreau linişte. Nu am chef de toate prostiile lui. Blochează toate uşile şi calc-o.

Nu o pot scoate la capăt şi mă hotărăsc să cobor. Las cheile în contact şi îmi bag picioarele. Voi merge pe jos, îmi zic şi încep să grăbesc pasul urmând o linie dreaptă imaginară pe care mi-o desenez în minte. În spatele meu se aude motorul ambalându-se, roţile scârţâind şi, când întorc capul, văd cum maşina condusă de Ateu se îndepărtează făcându-se tot mai mică şi dispărând în cele din urmă în beznă. Oricât de lung m-aş uita încolo, în direcţia în care a dispărut, tot ceea ce ochii mei percep sunt degetele mâinilor întinse. Văd până unde sunt. Unde mă termin fizic, dispare şi vederea externă. Mă întorc spre casă şi în drum îl ridic pe Semi. Fiind fascinat de noua jucărie, Ateu îl lăsase trântit în mijlocul drumului cu faţa în jos. Oricâtă milă îmi provoca, posibilitatea unei asemenea existenţe mă umpluse deja până la refuz de o revoltă ieşită din comun. Omul îmi provoca repulsie. O repulsie venită din frică. Dar de ce îmi era în fond frică? Ce adevăruri fundamentale deţineam oare pentru a crede cu tărie că eu am pentru ce trăi, pe când acest sărman nu îşi are sensul. Şi cine era el? În permanenţă curat, cu cămăşile scrobite. Refuzam cu desăvârşire să cred că viaţa mea şi viaţa lui erau cam unu şi acelaşi lucru. Mă întrebam, printre altele, care-i diferenţa între a simţi totul şi a nu simţi nimic, dar nimic, nici măcar că nu simţi nimic. Prin ce se deosebesc cele două stări? Ardeam de nerăbdare să găsesc o modalitate prin care să scot ceva de la el.

Mi-am dat seama că uitasem de păpuşă. Pentru prima oară de când se detaşase fizic de mine, nu mă urmase. M-am îngrozit. Am înţeles că, deşi fizic eram în stare să ies afară şi chiar să mă îndepărtez puţin, mintea mea nu va mai putea părăsi niciodată casa asta ce plutea sfidător în întuneric.

Apoi am simţit cum casa se ridică şi noi odată cu ea.

- A, nu fi surprins, casa noastră are nenumărate etaje. Dacă vrem să stăm la etajul trei, casa, fixată pe un pilon telescopic, se ridică la înălţimea specifică etajului trei al unui bloc oarecare.
- Nu credeam că s-a ajuns la asta. Dar la cum merg lucrurile…
- Aşa a fost mereu.
- Nu vă pot contrazice. Acum, spre exemplu, la ce etaj suntem?
- Maria ştie, ea face de obicei această schimbare. Uneori vrea să trăiască printre păsări, alteori printre peşti. Are prieteni în ambele lumi şi i se face dor de ei. Cel mai mult îi place însă printre oameni. Îi ia pe Cristi şi merg împreună pe străzile oraşelor, dar nimeni nu-i recunoaşte. Se întorc mâhniţi şi se încuie fiecare în camera lui iar eu sunt nevoit să dorm pe canapeaua asta. Degeaba încercăm să-i consolăm.

Autor George Vasilievici    ( 1978-2010)

• Share this:
• StumbleUpon
• Digg
• Reddit

Tag-uri:George Vasilievici

Posted in: Roman