Când construieşti o lume care ar putea purta fi un roman, o proză scurtă, o poveste sau, de ce nu, un crez, o ţară, un oraş, e firesc să aranjezi lucrurile după chipul şi asemănarea ta. Dacă nu recunoşti acest lucru atunci eşti bun de dus la balamuc. Am construit Jazzonia pentru că nebuna asta a mea de fiinţă, imperfectă, se înţelege, s-a sumeţit, s-a gândit pe sine la un moment dat în ritm de jazz. Ritm de jazz? Asta e o mare prostie bufniliană, să nu mai ziceţi la nimeni că am spus-o. Nu poţi spune ritm de jazz. Pentru ca jazz-ul e ritmul în carne şi oase. Povestea lumii bufniliene numită Jazzonia este frumoasă, dureroasă, îngerească şi sucită, drăgăstuoasă şi colţuroasă, surpinzătoare şi tembelă. Că acum o mie de ani, Jazzonia a primit în atmosfera furtunoasă a Generaţiei 90, Premiul pentru cel mai bun roman românesc SF, este nebunia, meritul, aventura şi superbia sau drăcia sau zăpăceala acelora care şi-au exprimat votul de încredere, preţuirea, poate invidia. Eu n-am făcut mare lucru. Sau, cine ştie, poate că eu i-am înaintat pe cei peste 400 de participanţi la eveniment să iubească Jazzonia, dintr-odată, necondiţionat. Cred că a fost dragoste la prima vedere. Dar să nu le ziceţi asta pentru că mă vor bate cu pietre. De fapt, Jazzonia a instrumentat, în felul ei o întreagă strategie prin care am înaintat către audienţă şi aventură ficţională o mulţime de tineri. Cam aşa s-a întâmplat cu întreaga literatură sau ficţionalitate bufniliană. Vorbesc cu pasiune despre aceste lucruri pentru că e vorba de mii de ore de nesomn, de muncă, de pasiune.
Autor Ovidiu Bufnila,
Posted on 10/03/2010 by Hopernicus
0