poetii canta-n pustiu durerile lumii,
femei despletite, iubiri
care-au eşuat în derizoriu,
se văd în taverne regi
peste o faună care-i exaltă
şi-ascultă muzici divine
din repertoriul unor dizoze
pline de zorzoane,
ce şi-au pus inimile la mezat
şi vor să le vândă pe doi lei
unor imberbi saltimbanci.
poetii cântă cerurile fără glorii,
fără lună şi fără stele,
fură coapsele şi glesnele albe
ale copilelor noastre,
surpându-le-n noapte,
parc-ar fi nişte nebuni
care fug de dramele
iluziilor neîmplinite.
poeţii topesc în cuvinte
mâna albă ā unui bărbat
care deschide rochia
unor frumoase naiade
pentru ā le mângâia corpul
de marmură şi de catifea.
romantic mai cântă o liră
pe valurile unei mări de ape
în spumele căreia
dansează femei ritualuri bahice.
nebunii poeţi fug
să nu-i ajungă din urmă
mătăsurile în care sunt înfăşurate
doamnele imaginate de ei,
fără candori diluate
în cineştie ce alchimii
din epoca rococo.
deşi în ochii lor s-au adunat
arbori de raze de tristeţe,
încă mai cântă
canţonete demodate, pline de dor,
în boeme lăcaşuri
la ferestre bolnave de întuneric.
amintirile lor vor începe să ningă
peste iernile noastre cu viscole
şi cu jumătăţi de vise neimplinite
şi ne vor aminti că fotoliile
pe care ne-am iubit femeile
s-au destrămat
în întunericul aspru al nopţii
şi n-āu mai rămas
decât nişte amărâte de zdrenţe
cu care vom şterge praful
din sicriile goale…
criminalii aleargă după poeţi
să-i masacreze
pentru că i-ā minţit
că Paradisul lui Dante
e undeva între stele şi dor,
între vis şi realitate…
mor şi poeţii pe ruguri de trandafiri
doborâţi de iubiri neîmplinite
într-un nord de fiord.
mormintele lor sunt mausolee
la care vin să se închine
fluturii care le dau ocol,
crezându-i flori de câmp
risipiţi peste cristaluri cereşti
în mansarde de nori.
e-atâta tristeţe-n poezile lor
şi sunt atâtea lacrimi
încât nu mai trebuie citite
de toţi derbedeii lumi
ca pe nişte banale scrisori de bordel:
poeziile lor
sunt şerpi somnoroşi
care ne rod inimile.
2008
autor Ion Ionescu
Posted on 10/03/2010 by Hopernicus
0