Totdeauna am avut pasiuni pentru anumite lucruri din jurul meu. Pasiuni nevinovate, fără să facă rău cuiva:o colecţie impresionantă de fotografii; alta de podoabe pentru pomul de Crăciun; o alta cu ilustrate vechi, foarte vechi.Apoi, mănuşile…Stau în cutii, aliniate frumos într-un colţ al camerei mele. Ca nişte soldaţi. Prieteni muţi, credincioşi, răsfoiţi la nevoie. Cel puţin aşa am crezut…L-am cunoscut pe El…La scurt timp am decis să locuim împreună. El n-ar mai fi plătit chirie, iar eu n-aş mai fi fost nevoită să ascund relaţia noastră. Într-una din zile, întorcîndu-mă din plimbările mele solitare, am zărit în grădina casei mele un foc uriaş. Am grăbit paşii. Flăcări vrăjite luminau cerul dimineţii, iar trosnetele îmi răvăşeau într-un mod ciudat inima. Ce să fie , mi-am zis? M-am liniştit zărindu-l pe El, acolo, lîngă foc.
Ce arzi? – am întrebat eu.
Morţii, mi-a răspuns repede, aruncînd un alt teanc de fotografii în vîlvătaie. Despre ce morţi vorbesţi, aş fi vrut să întreb, dar şoapta mi-a murit pe buze. În flăcări desluşesc imaginea primei mele iubiri cuprinsă de vîlvătaie.
Vechituri! – accentuează nestingherit, văzîndu-şi de treabă. Ce sens mai au toate astea?- se întreabă convins de rol său purificator.
De azi, viaţa pentru tine, pentru noi începe cu această fotografie, zice băgîndu-mi sub nas poza noastră de miri.
Inima îmi bate nebuneşte. Dacă aş deschide gura, inima ar f ţişni în foc după fotografia mamei, unica păstrată din vremea tinereţii ei. Odată cu fotografia, zîmbetul mamei piere uimitor de repede. Doar ochii îmi transmit momentul acela unic al trăiriii ei: clipa cînd am rămas însărcinată cu tine, iar fericirea clipei trebuia imortalizată, păreau să-mi spună ochii mamei.
Ce faci dobitocule ? – urlă în mine cuvintele, nescăpate măcar printre dinţi.Ce faci, îmi dai foc? Ai ars-o pe mama, idiotule!… pe mine în pîntecele ei… copilul tău nenăscut, în pîntecul meu ce se afla în pîntecul mamei…- zic pe nerăsuflate cuvintele fără să gîndesc. Încremenesc. Odată cu mine, cuvintele. Întorc spatele focului, care tocmai primea în braţele sale larg deschise cutia cu podoabele pomului de iarnă. Depărtîndu-mă, auzeam pocnetul globurilor sidefii, sfîrîitul ghirlandelor de beteală. Simţeam mirosul greu al lumînărilor nearse.Ore-ntregi a aruncat în flăcări trecutul meu, al familiei mele. Cu nepăsare. Focul îl fascinase incredibil încît ar fi fost în stare să mă arunce şi pe mine dacă aş fi fost la–ndemînă.
Reziduuri, gunoaie ale memoriei”- striga fascinat cuprins de-o frenezie neînchipuită. În ziua aceea am murit pentru totdeauna odată cu trecutul meu.Noaptea, nopţile mi=au fost mi-a traversate de acelaşi coşmar, ani de-a rîndul. Am accept viaţa alături de El. Îmi închipuiamŞtiam şi cum îl voi face să plătească. A doua zi, ca şi cum nimic nu s-a întîmplat, ne-am reluat rolurile de parteneri de viaţă: fiecare cu ale lui, dar mai ales …cu ale lui.El era personajul principal al scenariului.
Autor Mariana Vartosu,
Posted on 10/03/2010 by Hopernicus
0