Scrie un comentariu

Miracolele de la Glodeni (continuarea la textul din cuprinsul revistei, luna martie)


Aşa că, au mai fost, firesc pentru o petrecere de aşa importanţă, că nici nu se putea altfel deoarece nu te lăsa tradiţia, unele mici încăierări, ceva împunsături cu cuţitele, nişte dinţi rămaşi prin praf, destul de puţine capete sparte, doar un singur lăutar aruncat peste zăplaz şi o mulţime de glume cu specific (tragerea scaunului, udatul cu găleata, pusul gazului în paharul cu ţuică, fiertura de dopuri ca să stimuleze flatulenţa, zeama de ardei strecurată în paharul cu vin şi multe altele, însă toate, numai şi numai, pentru a întreţine veselia şi optimismul nuntaşilor. Dar, dincolo de toate acestea, jocurile specifice, o altă moştenire din străbuni, nu fac altceva decât să marcheze cu tăria dăinuirii milenare, caracterul de mister cosmic al nunţii tradiţionale. Câţi mai pot înţelege însă asta?… ( ultimul paragraf publicat in revistă)

*****

Eiii… trecut-au ani ca nouri lungi pe şesuri… cum frumos spunea poetul, deşi, cu siguranţă, el nu a trecut în viaţa lui prin oraşul GLODENI şi nici nu-l putem condamna pentru asta. Privind lucrurile în ansamblu, putem afirma că puţine se schimbaseră prin fericita aşezare în ultimii douăzeci de ani, dacă nu luăm în seamă oamenii care, na, unii mai îmbătrâniseră, alţii crescuseră de nu-i mai recunoşteai, se mai născuseră mulţi, iar alţii, urmând ciclurile vieţii, se mutaseră, sperau ei, pe vecie, la cimitirul dintre salcâmii de lângă calea ferată….

În magazinul mixt din centrul oraşului, singurul de altfel, nea GICĂ, de fapt don GICĂ, stă amărât şi plin de gânduri negre pe nişte saci de zahăr şi-şi curăţă cu o cârpă slinul şi transpiraţia de pe şapca de piele… Priveşte parcă absent când la marfa de pe rafturile prăvăliei, când la duşumelele date cu motorină şi caută un răspuns… Dar de unde să vină?! De la borcanele cu bomboane topite la un loc cu muştele, de la sacii de amoniac pentru îngrăşământ, de la pâinea aflată pe raftul din mijloc ca să nu se aplece când o dă clientului, de la butoaiele cu brânză fără capac, de la valurile de pânzeturi colorate sau de la uneltele agricole din colţ, de la cartofii de sub tejghea sau de la funiile de ceapă, de la borcanele cu zacuscă, de la bidonul cu gaz lampant sau de la prafurile pentru gândacii de colorado aşezate la îndemână lângă sacii cu mălai!? Sau poate de la motanul leneş care dormea toată ziua pe acelaşi raft cu pâinea şi nu era în stare să prindă nici un şoarece deşi aceştia îi treceau pe sub mustăţi… Zadarnic! Nici un răspuns, cu toate că în prăvălie se găseşte orice e nevoie în ograda unui orăşean de tip nou…

De duşumele ce să mai vorbim? În zadar le blagoslovea supăratul don GICĂ cu câte o flegmă la cinci minute că şi ele rămâneau mute la durerea bietului om… Şi totuşi nea GICĂ nu era un om oarecare! Era gestionarul magazinului mixt, iar cine nu poate înţelege importanţa unei asemenea funcţii, mă mir de ce mai trăieşte! Unde mai pui că, lipit perete-n perete cu acesta se află bufetul, o locaţie-simbol a oraşului, unde gestionară este soţia domniei sale, tovarăşa FLORICA! Păi, oameni buni, în noile oraşe ale patriei acestea sunt personajele cheie! Popa nu e luat în seamă de când cu lupta împotriva misticismului, poliţaiul are un rol limitat la furturile de găini sau de pepeni, primarul azi vine, mâine pleacă şi oricum n-are nici o putere dacă nu-i dă voie partidul, învăţătorii şi personalul sanitar fac naveta, iar profesorii de la liceu, majoritatea sunt localnici, foşti agronomi sau tractorişti, calificaţi la locul de muncă. Să vă lămuresc puţin!

Gestionarul, nea GICĂ deci, un om serios, are aproximativ patruzeci şi cinci de ani, este mai mult gros decât înalt, îmbrăcat totdeauna şic, genul „infarct rural”, însă corespunzător funcţiei sale, adică: tricou de plastic verde cu dungi orizontale maro, şapcă de piele cu bumb la mijloc, pantaloni de stofă în carouri şi pantofi împletiţi. Este de departe omul cu cea mai mare greutate (loto sensu) din tot oraşul pentru că numai prin el restul oamenilor au acces la descoperirile civilizaţiei tehnologice, dintre care unele le-am enumerat mai înainte. Că dacă te pune ghinionul şi nu te vede el cu ochi buni, nici lumânări la cap nu ai de unde să-ţi procuri, mai ales dacă nu ai neamuri prin alte oraşe. Şi cum vă spuneam, puterea sa este mult peste cea a unui gestionar obişnuit pentru că, cine este de dimineaţă până-n seară la tejgheaua bufetului (fost sătesc, acum orăşenesc, dar tot unicat), cine alta decât soţia sa, coana FLORICA, o femeie cu care chiar nu-i de glumit! Într-adevăr, coana FLORICA dimineaţa, dar nu mai devreme de ora zece, apare în prăvălie gătită pentru o nouă zi de muncă, în capot de zanana de culoare roşie cu flori verzi şi pe cap cu o basma legată-n frunte, cam de aceeaşi culoare cu capotul, dar şi cu şlapii asortaţi basmalei. Adică, cochetă nu glumă, iar ca să fim sinceri, seamănă destul de mult cu monstrul marin ce l-a înghiţit pe biblicul IONA, deşi acesta a fost un eveniment absolut fericit pentru el, că dacă-l înghiţea FLORICA nu mai vedea lumina zilei în veci, că ce înghite ea nu mai iese, sau dacă iese, e mai bine să nu vă închipuiţi cum. Aspectul gestionarei bufetului nu sperie însă pe nimeni, deoarece locuitorii oraşului GLODENI nu se uită la emisiuni de ştiinţă şi nu citesc nici un fel de cărţi chiar dacă au poze. Bine, excepţie fac, dar numai pentru o vreme, copiii, însă şi ei uită tot ce au învăţat imediat ce încep să frecventeze bufetul, adică după cele şapte clase obligatorii. Mult mai apreciat este însă, umorul doamnei, umor cu care întâmpină pe oricine calcă pragul stabilimentului. Câteva din frazele de întâmpinare sunt deja în circuitul valorilor perene ale folclorului local. Oferim ca mostră: „ai vinit iar bă ghiorţane, nu te-o omorât nevastă-ta”, sau: „ia şi crapă-n tine crăpa-ţi-ar ochii din cap”, „bei, bă dişalatule cât un bou apă, unde-o încăpea atâta-n tini nu ştiu”, „slobozăşti chişca sâ-ncapă mai mult” şi multe altele mult mai savuroase, ce provoacă furtuni de râs şi nu supără pe nimeni, desigur din aceleaşi motive prezentate mai sus, dar şi pentru faptul că, spre seară, după ce se chercheleşte, coana FLORICA dă superbe recitaluri, având un bogat repertoriu de cântece de pahar, de chef şi mai ales de inimă albastră. Faptul că absolut toate melodiile seamănă între ele şi că acompaniamentul la chitară rece al fiului ei se încadrează perfect la capitolul zdrăngăneală, nu numai că nu deranjează ci şi menţine profitul instituţiei la cote ce nu pot fi comparate sub nici o formă cu cel obţinut de exemplu de căminul cultural cu toate nunţile, botezurile, cumetriile, filmele de joia seara sau balurile lunare. Dar să nu credeţi că transa artistică a FLORICĂI este cumva tulburată de comanda vreunui beţivan căruia îi arde gâtul şi nu înţelege arta decât dacă răstoarnă ceva tării peste cap! Nooo, pe timpul recitalului, atentă şi plină de solicitudine, printre mese se învârtea, pe cât putea şi ea, fiica mijlocie a familiei, LENUŞCA, o adolescentă fermecătoare, aproape rotundă, foarte preţuită de meseni, care o mai ciupesc de ici de colo, o mai înghesuie prin colţuri şi o alintă LEŞUNCA, ceva probabil de sorginte franceză, dacă e să ne luăm după pronunţie, acesta fiind un semn sigur de cultură în noile oraşe.

Însă adevăratul, am putea spune zguduitorul, talent al coanei FLORICA, se poate vedea în toată splendoarea sa, doar o dată pe an, mai precis pe data de 8 martie când întreaga suflare feminină a urbei sărbătoreşte cu un fast deosebit „ziua internaţională a femeilor dăn toată lumea şi dă pă la noi”, cum frumos se exprimase cu ceva ani în urmă, un tovarăş deştept de la BUCUREŞTI, venit în acest oraş pentru a combate superstiţiile şi practicile învechite gen: horă, cumetrii, brezăile, luări din moţ sau sorcovitul, în scopul înlocuirii acestora cu noi sărbători mult mai adecvate „măreţelor timpuri pă care li trăim băi, tovarăşi”… Femeile, ceva mai receptive la nou decât bărbaţii, au luat imediat măsuri şi astfel în fiecare an, la bufet, sub conducerea directă a gestionarei este marcat evenimentul. Participantele sosesc ţinându-se de braţ câte cinci-şase, iar când sunt toate, începe distracţia: întâi câte o sută de lichior, aşa pentru antreu, apoi încă una…şi încă…iar când veselia îşi arată chipul sub forma unei gălăgii de spaimă, încep să sosească specialităţile culinare respectiv, tochitură făcută după reţetele speciale ale bufetului, tocană de oaie cu murături, apoi micii cu mult usturoi, sau, la comandă, chiar şi fripturi cu varză murată pusă la butoi din toamnă şi pe urmă ţine-te! Curge vinul, berea, carcaletele (vin cu sirop), magnetofonul urlă, se încing dansurile cu specific, femeile total dezinhibate, imită (în scopuri didactice, desigur!) comportamentele absolut reprobabile ale bărbaţilor, hazul şi râsul e la el acasă, însă se vede că toată lumea aşteaptă ceva…. Ei bine, în toiul petrecerii apare FLORICA, tot în capot şi cu baticul legat în frunte, însă între picioare poartă o coadă de mătură ce-i iese din capot şi ce face cu ea nu se poate povesti. Muierile dau năvală să-şi arate şi ele talentele în jocul propus de vedetă, ceea ce şi reuşesc, dar într-o măsură atât de comică încât până şi babele iertate de Dumnezeu, râd de se prăpădesc deşi parcă le cuprind, aşaaaa nişte călduri… Mde, talentul… Evident, în bufet, nu are acces nici un bărbat la aceste ceremonii pe lângă care vestitele mistere ELEUSINE sunt desigur nişte mici glumiţe ieftine. Din această cauză, pentru siguranţă, uşa bufetului este încuiată şi păzită de GIGEL, fiul FLORICĂI, un om de mare încredere, care le povesteşte ce a văzut numai prietenilor lui, la şcoală, în recreaţie. De altfel el, ca mezin al familiei, are o mare responsabilitate în viitor, fiind cel ce va duce mai departe tradiţiile acesteia, aşa că, până atunci munceşte la bufet, angajat ca şi surioara lui, cu carte de muncă şi, numai în pauze desigur, suge cu o figură preocupată din paharele muşteriilor, dar şi din chiştoacele adunate de pe jos.  Visul său, însă, marele său vis, este să devină sergent major de miliţie. Nu putem să nu remarcăm caracterul puternic, viziunea realistă asupra vieţii şi, de ce nu, voinţa şi capacitatea de mobilizare exemplară a acestui tânăr de excepţie.

Aaaa şi-ar mai fi ceva! Domnul GICĂ este rudă cu aproximativ tot oraşul, deoarece în afara nenumăratelor neamuri ale soţiei, a dus de-a lungul timpului o politică deosebit de înţeleaptă folosindu-se cu pricepere de pofta nestăvilită a concetăţenilor de a pune în fiecare săptămână ba de-o cumetrie, ba de-o încuscrire, de-un luat din moţ sau de-o sfeştanie. Aşadar el era Naşul şi i se săruta mâna cu tot respectul, de către aproape întreaga populaţie tânără a localităţii. În aceste condiţii te întrebi sincer, cum de poate fi supărat unul dintre cei mai puternici oameni de pe această planetă, ce poate să-l necăjească atât de mult încât să-l alunge din prăvălie cu vorbe grele până şi pe cumătrul AFANGHEL zis SIFON, unul din informatorii săi de nădejde!?

Adevărul este că don GICĂ, are pe cap o problemă, mai bine spus un gând care nu-i dă pace şi de trei zile încoace i-a răpit somnul şi pofta de mâncare.

- Ce mă fac, cum să-i spun, ce-o să zică, ce-o să facăăăă?!    Acesta e pe scurt burghiul ce-i sfredeleşte creierul. Şi are dreptate, nu-i de loc o problemă simplă! Trebuie să-i spună ceva scumpei sale soţii şi nu ştie cum să procedeze! Nu că i-ar fi frică, Doamne fereşte! Că dacă ar fi ceva simplu, cum e de exemplu la bal când mai învârte el câte-o muiere mai cu foc şi-i strălucesc ochii, iar FLORICA se prinde şi-l aleargă prin tot salonul, iar dacă-l prinde se lasă cu sânge, ar mai fi cum ar mai fi! Dar acum e vorba de ceva serios şi nu de pandaliile neveste-sii se teme ci, culmea, de firea ei sensibilă, care la un şoc ceva, cine ştie, o poate împinge la vre-un gest nesăbuit. Şi n-ar fi exclus nici să dea foc la casă, la o adică, deoarece la nervi o apucă un fel de slăbiciune şi nici nu mai ştie ce face, mai ales că acum e vorba de fata cea mare, CAMELIA, fructul dintâi al iubirii lor, lumina ochilor şi tot ce are ea mai scump pe lumea asta.

Dar să vedem despre ce este vorba! CAMELIA, fată  ajunsă deja la vârsta de douăzeci de ani preluase probabil blestemul familiei că încă nu era măritată  deşi frecventa toate balurile încă de acum cinci ani. La fel ca în urmă cu ceva vreme, partida refuza să apară… Bine, erau şi unele pretenţii din partea părinţilor care voiau cu orice preţ să-o mărite cu un ministru, însă nu văzuseră nici unul prin oraş, cu un doctor, însă cel care venea la dispensar o dată pe lună era un pensionar cu copiii mai mari decât ea, cu vreun inginer agronom, însă nici ăştia nu erau disponibili, cu un profesor de la liceu, da’ nici aici nu era liber, sau chiar cu vreun amărât de ofiţer dintre cei ce lucrau la podul ce se construia peste calea ferată din apropiere, însă nici ăştia nu dădeau semne că ar fi avut ochi, sau dacă-i aveau erau chiori, de nu vedeau ce mândreţe de fată era CAMELIA şi cum mai cânta ea la fereastră cântece de dor şi jale, sau cum mai promitea don GICĂ o maşină Trabant celui ce îi va deveni soţ nepreţuitei sale copile. Nu vă mai spun că şi fata la rândul ei experimentase vechile trucuri folosite şi de mamă pe vremuri, însă nici acum rezultatele nu se arătaseră, iar bunica cea pricepută într-ale leacurilor dădea de ceva ani socoteală pentru binele făcut pe pământ. Şi totuşi care era problema ce-l chinuia atât de rău pe gestionar, că doar ştim că astfel de lucruri se mai întâmplaseră şi rezolvările veniseră când nici cu gândul nu gândeai! Păi, aia e! Că venise rezolvarea! Era un tânăr tâmplar ce lucra cu o echipă la grajdurile C.A.P. şi care, nu se ştie cum, neştiind cine-i don GICĂ, dăduse curs durerii fetei şi prin cine ştie ce minune aceasta rămăsese însărcinată! Singura ei confidentă, LENUŞCA, atunci când aflase vestea se dusese la tăticu’ la magazin şi mestecând clefăit o chiflă, cu un aer absolut indiferent, îi relată cu amănunte despre fericitul eveniment, apoi privi calmă cum acesta cădea pe duşumeaua proaspăt dată cu motorină şi făcând spasme jura să-l omoare în chinuri pe nenorocit. Numai că, sub calmul ei detaşat, fata cea mijlocie ascundea o gândire de bancher elveţian (merge şi criminal în serie), rece şi practică:

- Păi, dacă-l omori, ce, creşti tu plodul!? GICĂ îşi reveni din puseul de orgoliu terfelit şi dându-i o palmă fetei o dădu afară apoi căzu, aşa cum ştim, pe gânduri. La urma urmei, catastrofele de genul acesta erau ceva obişnuit în oraş, dar nu cu membrii familiei CASTRAVETE. Pentru început, o chemă la ordin pe LENUŞCA şi spuse că-i taie gâtul cu satârul pe butucul de carne, dacă mai spune cuiva o vorbuliţă despre cele petrecute. Ca preludiu îi mai cârpi ceva palme pe care aceasta le primi cu acelaşi calm, apoi jură ţinând degetele de la mâna dreaptă încrucişate şi plecă liniştită să se joace cu soldaţii de la calea ferată care veneau seară de seară la bufet să cumpere băutură pentru camarazi, dar şi pentru şefi ca să le dea permisii.

Liniştit din partea asta don GICĂ începu să  facă planuri! Se lovea însă  de la bun început de impredictibila reacţie a FLORICĂI care văzându-şi visele năruite era în stare de orice. Aici era deci cuiul! Timp de o săptămână se trudi să-l scoată, fără nici un succes însă. Nenorocirea veni însă vineri seara când, cu acelaşi aer indiferent, bestia de LENUŞCA îi aduse vestea că sor-sa îl invitase pe tâmplar să le facă o vizită, să stea de vorbă cu familiaaaa, să vadă ce şi cummmm… pleosc, pleosc. Fata îşi luă porţia şi plecă la fel de calmă cum intrase la jocurile ei preferate, ălea cu sodaţii, care nu se ştie cum, îi găseai la bufet în orice moment al zilei, spre bucuria, inclusiv a coanei FLORICA. GICĂ întră în trepidaj. Prestigiul familiei era în primejdie, iar vaca de CAMELIA parcă înnebunise! Ei, dar la situaţii de criză se impun măsuri pe măsură! GICĂ încuie magazinul, puse cartonul cu: VIU ACU şi plecă nervos la bufet. Va uza desigur de toată forţa diplomaţiei sale de negustor cu vechi state de plată şi va aborda problema cu tact şi delicateţe astfel încât să anuleze şocul veştilor şi să o ferească pe FLORICA de embolie cerebrală. Întră în penumbra încăperii, dădu ca niciodată bună ziua celor ce dospeau la mese şi o convocă pe nevastă-sa în camera din fund unde erau depozitate ambalajele şi unde LENUŞCA avea  şi un pat pe care-l folosea când rămânea după program să facă curat în saloane. Oarecum uimită, dar şi cu gândurile la cine ştie ce năzbâtie, că doar cu mulţi ani în urmă GICĂ o mai invitase uneori în acest loc de taină, FLORICA îl urmă cântând ceva săltăreţ. În întunericul camerei, fu însă înţepenită de privirea de oţel a lui GICĂ şi de gestul său poruncitor când ea voise să-şi lepede capotul:

- Lasă, fă, prostiile, că-i poarca moartă-n cotineaţă! Vaca dă fii-ta-i borţoasă cu un tâmplar şi vine ăla diseară la noi să ne cunoaştem! Fugi repede acasă şi fă ceva, că nu-i dă glumă! Peste-o lună facem nunta că altfel e cu ochi! Marş!

De uimire FLORICA plecă val vârtej fără  să-şi mai încheie capotul şi abia acasă  se puse pe smuls părul din cap, pe bocete, blesteme şi drăcuieli. Asistenţa formată din împricinată, plus nelipsita LENUŞCA, cea care cu acelaşi calm clefăia un măr, nu păru deloc impresionată nici când, disperată, FLORICA luă cuţitul de zarzavat şi povesti printre lacrimi şi răgete cum o să-şi taie ea vinele. Aici însă e momentul când, impresionată de zbuciumul scumpei sale mame, CAMELIA luă atitudine. Unde nu se puse ea pe un zbierat şi pe un buşit cu ce-i cădea în mână de se auzea peste uliţă cum proprii ei părinţi vor să-i nenorocească viitorul, că mai bine se ducea la mânăstire, că dacă stă cineva în calea fericirii ei se lasă cu moarte de om şi că dac-o fi la o adică, face şi puşcărie, dar de COSTEL, aşa-l chema pe ipochimen, ea nu se lasă. Rămasă-n rol secundar FLORICA se linişti şi se apucă să facă chiftele pentru sărbătorirea evenimentului, da-n capul ei avea deja un plan.

În acest timp, liniştit că rezolvase cea mai dificilă parte a misiunii don GICĂ se aşeză în cadrul uşii magazinului îşi aprinse o ţigară şi schimba vorbe de duh şi glume cu oricine trecea prin faţa lui. Apoi, cu jumătate de oră înainte ca autobuzul ce aducea muncitorii de la grajdurile fermei să sosească în staţie, îl luă cu el pe GIGEL şi se duseră să-l întâmpine pe viitorul ginere. La urma urmei acesta se dovedise om de caracter şi nu dăduse bir cu fugiţii la aflarea veştii că va deveni tătic, serviciu avea, nu era f-un nenorocit de student ca să ceară bani de la părinţi pentru cărţi, nici şofer pe tir ca să lipsească cu săptămânile de-acasă… Hai, că-i băiat bun şi la urma urmei… Ca să fim sinceri, de emoţie, atât don GICĂ, pe timpul analizei mentale a situaţiei, cât şi GIGEL, dar fără să ştie unul de altul, gâlgâiseră ceva trăscău, că fie vorba între noi, dădea bine o lacrimă aşaaa ca-ntre bărbaţi, la întâlnire. Într-adevăr din autobuz coborî un tânăr plăcut la înfăţişare ce se repezi la gâtul domnului GICĂ, îl pupă pe obraji, îi spuse tăticule, pe GIGEL îl prinse în timp ce cădea din picioare şi îi spuse cumnate, aşa că cei trei cu lacrimile înnodate în bărbie se îndreptară spre casă pentru a sărbători evenimentul.

- Bucuroşi dă oaspeţi dragi?? GICĂ dădu uşa de perete şi păşi triumfător în casă urmat sfios de COSTEL şi foarte şovăitor, chiar împleticit, de fiul său. De undeva din fund se auzi un ţipăt de bucurie şi CAMELUŢA se prăvăli la pieptul iubitului ei după care dispărură într-o cameră mai din fund pentru a discuta de ale lor, de ale îndrăgostiţilor… GICĂ plin de grijă pentru bunul mers al lucrurilor, urmat de GIGELUŞ cu priviri cam crucişe, se duse la bucătărie să vadă cum stau cu pregătirile pentru masa festivă. În bucătărie însă era doar LENUŞCA ce rumega liniştită ultimele chiftele. Primi, cam ca de obicei, o pereche de palme concomitent cu întrebarea urlată de tăticuţu’:

- Unde-i mă-ta, fă, beşniţo, că numai la crăpău ţi-e gându’, to’ma acu’cân’ toată lumea ferbe dă griji!?

- S-a dus în pădurice, răspunse calmă fata.

- Păi, ce să facă fă, în pădurice, Doamne iartă-mă, acu’ cân’ moartea-i cât capra pă capu’ nostru?! Domnul GICĂ simţi adierea damblalelor pe la tâmple…

- Nu ştiu, a zis că-şi face felu’, ieşi, nesimţit de liniştit, monstruosul răspuns de pe buzele pline de grăsime ale inconştientei. Răgetul tatălui, icnelile fratelui şi noua pereche de palme primită, o convinseră pe fată că e timpul să plece să se joace cu soldaţii, că cel puţin ăştia nu puneau întrebări idioate. Întoarse artistic fundul şi ieşi trântind uşa…

Ca să lămurim şi povestea păduricii, aceasta era formată  din cinci salcâmi crescuţi de capul lor în fundul grădinii, iar acolo don GICĂ  făcuse nişte amenajări sumare, respectiv bănci şi o masă din loazbe de lemn pentru discuţii, aşa, mai tainice şi foarte aprofundate, cu tovarăşii care veneau uneori în control pe linie de gestiune.

Bufnitura uşii trântite îl introduse pe bietul om în zona crepusculară deşi, evident, nu avea cum să ştie de aşa ceva… Era incapabil să ia o hotărâre, deşi tot felul de gânduri îi zumzăiau prin cap: tocmai el care de regulă… dar şi FLORICA, auzi frate, acum a găsit-o să… putea s-o facă mai demult sau măcar după nuntă… ce dracu’… Căută un sprijin în sticla din bufet. Sprijinul veni, în timp ce GIGELUŞ dădea semne că-i vine să vomite. Ce copilaş sensibil, mai apucă să gândească GICĂ înainte de a da ordin:

- Hai bă, s-o căutăm pă nenorocita dă mă-ta, să nu cumva să ne strice petrecerea, că la mintea ei…parcă văd că mâncăm slănină cu mămăligă rece şi ceapă spartă-n pumni ca ne facem dă baftă în toată lumea! Porniră cu avânt spre locul numit pădurice, GIGEL pe urmele tatălui, executând viraje strânse pe dreapta şi pe stânga, iar don GICĂ strigând de mama focului cu mâinile făcute pâlnie, numele dragei lui neveste. Nimic! Nici un semn de viaţă, în pădurice ţipenie…nimeni nu răspundea disperatelor chemări… Înnebunit de durere don GICĂ îl trimise pe băiat în grajd să se uite dacă nu cumva mămica atârnă de vreo grindă. GIGEL dispăru şerpuit, iar în grajd căzu lat de durere fără să reuşească a privi la grinzi. În pădurice GICĂ începu să bocească şi să dea cu şapca de piele de trunchiurile salcâmilor… Era sfâşiat de tristeţe! Pentru o clipă durerea îi luă minţile şi ridicând ochii spre cer rosti, invers faţă de povestea biblică, cea cu SAUL pe drumul  DAMASCULUI:

- DOAMNE, DOAMNE, dă ce mă prigoneşti, tomnai acu’ cân’ avem atâta treabă dă făcut?! Deşi nu ştim dacă PREABUNUL l-a auzit, din umbra unor bălării se ridică de pe vine FLORICA şi spuse supărată nevoie mare:

- Ce-aveţi, băi, orbeţilor, v-a luat dreacu’ minţile dă nu mai poate omu’ să una-alta în grădina lui că daţi voi năvală?!

Gâtuit de fericire GICĂ nu mai întrebă nimic, o luă de după umeri şi spuse blând:

- Lasă, fă, nu mai ţine supărare că-i băiat bun, uite a venit cu autobuzul, hai că-i dă caracter, că dacă ierea f-un golan, ce mai venea el s-o ceară, hai nu-ţi mai face inimă rea că uite punem masa, acu’ c-a mâncat fi-ta chioftelele şi ne facem fă, dă băcănie pă-n străini, to’ma noi care suntem nişte oameni nuuu… Apoi încercă să o cuprindă pe după talie, un lucru ce se dovedi imposibil, însă gestul în sine, o emoţionă profund pe simţitoarea femeie care-şi încheie capotul şi se îndreptă hotărâtă spre casă pentru a onora vizita viitorului ginere. Ajunsă în casă, primi cu aer de martiră pupatul mâinii de la viitorul ginere, îi spuse în glumă că de-l prindea ea când cu… ştii tu… îi tăia… şi-l opărea cu ulei încins, ginerele se cam îngălbeni, că tocmai ce păcătuise pe timpul căutărilor, GICĂ râse înecându-se de fericire, iar apoi se aşezară la masă. Doamna şi stăpâna casei, în semn de împăcare, le pregăti nişte floricele de porumb, se bău vin adus de gospodar din pivniţele proprii, făcut tot din porumb după nişte reţete speciale, CAMELIA stătea numai cu ochii la iubitul ei şi cu mâinile tot acolo, FLORICA mai bufni de câteva ori, şi spre seară se duseră la culcare, fără să se impacienteze nimeni de lipsa copiilor mai mici. Daaar, de culcat, tinerii se culcară separat, pentru că aşa cere ighemonicul unei case respectabile.

A doua zi, duminică dimineaţă, la micul dejun, întruniţi de data asta toţi  în jurul sfintei mese, mâncară  ouă ochiuri cu mămăligă, mai băură din vinul cel tulbure şi cu spume rămas din seara precedentă, vorbind cu toată seriozitatea despre nuntă, care până la urmă fu stabilită pentru săptămâna viitoare. După masă GICĂ însoţit desigur de fiul său care acum nu mai făcea viraje, dar avea încă o privire pierdută, îl conduseră pe COSTEL la autobuz, se pupară cu lacrimile, din nou, înnodate în bărbie şi îşi făcură cu mâna, care de la geam, care din praful stârnit de autobuz.

În sâmbăta următoare, nuntă mare cu alai, invitat tot oraşul în biserică să vadă norodul cum ilustra familie înconjoară sfintele daruri în acordurile nemuritoarei melodii Isaiia dănţuieşte. Era, fără îndoială, un inubliabil moment!  Mirii, el tânăr cu părul creţ, îmbrăcat adecvat cu un minunat costum galben cu dungi, ea în rochie albă cu volane şi cu bucheţel de liliac alb pentru a sublinia, împreună cu privirile ruşinos ţinute în pământ, nevinovăţia şi curăţenia, naşii, nişte veri de-al doilea ce ţineau o prăvălie în oraşul de peste liniile căii ferate, GICĂ în mare ţinută cu costum de culoarea frunzei de spanac, şi cu o floare de ceară de un metru la rever, iar FLORICA drapată într-o rochie de lame verde smarald, cu părul despletit şi ochii umflaţi de plâns. Semăna cu un saurian din filmele cu monştri antediluvieni, însă nu asta conta, ci faptul că din timp în timp scotea câte un răget de durere, aşa cu îi stă bine unei mame iubitoare ce se desparte de fiica ei iubită. E drept că la un moment dat preotul dându-şi seama că se compromite ritualul şi că nuntaşii începuseră să pună pariuri pe ce va mai spune soacra în următoarea tânguire, îi arse o cădelniţă la ţurloi şi o potoli brusc. Păcat, pentru că trebuie să recunoaştem urletele FLORICĂI erau mult mai interesante deoarece cuprindeau şi amănunte despre ce păţeşte o fată de la nenorocitul de soţ, care la început declară că ţine la ea ca la ochii din cap şi după aia… eiii, aici descrierile detaliate ale situaţiilor şi poziţiilor, deveneau cu adevărat  palpitante, iar preotul le întrerupsese atât de neinspirat. Dar nu-i nimic, la masă după primele pahare… Într-adevăr, masa aranjată la bufet, a satisfăcut chiar şi cele mai exigente gusturi, deoarece începând cu salamul şi măslinele de la aperitiv până la fripturile făcute cu carne de la borcan au fost udate din plin cu ţuică de corcoduşe şi, din belşug cu, vestitul deja, vin al lui GICĂ, cel făcut de el în borcane de o deca, prin fermentarea boabelor de porumb. Ce să mai vorbim de orchestră? Păi ce geamparale, ce sârbe îndrăcite, ce hore, ce învârtite cu fuste ridicate de fuioarele de praf ce se înălţau din podele!  Dar ce să mai vorbim de cântecele de nuntă cu tot felul de înţelesuri pe care le cânta vestitul SORIN PUŞTIU un veteran al nunţilor, cunoscător desăvârşit al spiritualităţii acestui act cu profunde implicaţii cosmice! Nu lipsea nimic din ce putea da strălucire la această petrecere şi care urma să fie circumscrisă istoriei locului spre veşnică aducere aminte.

Până  să se îmbete, FLORICA a mai făcut câteva ture cu GICĂ prin colbul din uliţă deoarece acesta ţinea morţiş să danseze în figuri cu instructoarea de dansuri de la căminul cultural, a mai înveselit masa cu celebrele ei glume şi a încercat să mituiască un lăutar mai tinerel, însă acesta a făcut o criză de epilepsie când şi-a dat seama în ce consta mita. Oricum am lua-o însă, petrecerea a fost un succes total şi ar fi putut fi numită fără rezerva nunta secolului că nimeni nu ştia ce înseamnă un secol. Şi de data aceasta, conform sfintei tradiţii, spre dimineaţă s-a băut rachiul roşu, iar perechea a plecat cu primul autobuz în voiaj de nuntă la părinţii lui COSTEL care locuiau în alt judeţ. Acesta a fost şi ultimul prilej cu care îndurerata mămică a mai băgat un recital, însă succesul nu a mai produs victime în plan emoţional deoarece publicul era deja pulbere. Mult mai mult succes a avut momentul despărţirii în care mucii socrului s-au amestecat o vreme cu ai ginerelui, până când mireasa, exasperată de prelungirea peste măsură a ritualului l-a tras fără drept de apel pe tânărul soţ în autobuz şi l-a aşternut pe două scaune, pe şofer l-a dezlipit de sticla de lichior pe care i-o oferise cu o şăgalnică sclipire în ochi chiar naşa şi au demarat umplându-i pe toţi cu fum şi lacrimi.

Şi să vedeţi minune! Cea mai fericită părea a fi LENUŞCA ieşită din obişnuitul ei sictir şi care, de bucurie, pe tot timpul nunţii, se jertfise şi fusese ea furată în locul miresei şi bineînţeles că de răscumpărat n-o răscumpăra nimeni, aşa că toată noaptea a fost furată de nenumărate ori spre hazul şi amuzamentul petrecăreţilor. Ce se ascundea de fapt sub toată această bucurie a fetei, că la mintea ei de bancher elveţian nu sentimentele primau ci câştigurile concrete. Iată adevărata poveste!           Spre deosebire de fandosiţii din marile oraşe ale lumii, cei ce au fiecare dormitorul lui, tradiţia oraşelor noi din ţara noastră păstrează vechile obiceiuri din străbuni, cele ce îi uneau pe oameni nu numai în jurul mesei ci şi în locurile de dormit. Aşa se face că în dormitorul conjugal al familiei CALTABOŞ mai dormea şi mezinul GIGEL, încă de la naştere, iar în cealaltă cameră dormeau fetele. Cum de la o vreme însă CAMELIA avea nevoie de unele momente de intimitate, LENUŞCA se sacrifica şi dormea cine ştie pe unde având însă grijă să folosească cu multă măiestrie informaţiile ce le deţinea, semn că era un creier de agent secret cu vechi state de serviciu, într-un trup ispititor ( mă rog, pentru cine lăcomeşte la multă carne), de tânără fecioară. Ce-i drept în competiţia pentru dobândirea camerei rămase acum libere intrase şi GIGELUŞ, însă după ce încasă nişte pumni în gură şi fu ameninţat că va fi turnat ce face el cu capra roşie zi de zi în spatele casei, se retrase demn, dând câştig de cauză înţeleptei sale surori. Acum, dacă stăm să judecăm, avea şi el dreptate, că la culcare după ce părinţii se echipau cu cămăşile de noapte de culoare incertă şi se băgau în pat începea calvarul. Visa bietul băiat numai asaltul BERLINULUI cu participarea mamei pe post de obuzier şi al tatei pe post de artilerie de câmp, plus atacuri chimice întrunite. Dar, băiat bun şi cu perspectivă, GIGEL mai trase câteva gâturi bune de basamac şi plecă în grajd s-o caute pe GINETA, capra roşie, gândindu-se că, oricum doar peste câţiva ani, va pleca la şcoala de miliţie şi problemele se vor rezolva de la sine.

Încet-încet ardoarea nuntaşilor a mai scăzut în forţă, femeile îi târâie acasă pe gospodari, unele cu speranţe, altele cu speranţele gata împlinite de alţi nuntaşi, oricum la ciorba de potroace mai erau apţi de a mânui lingurile numai cei mai antrenaţi dintre săteni, ori asta spune foarte mult despre calitatea petrecerii, aceşti oameni fiind toţi bine pregătiţi fizic şi mental pentru astfel de încercări. GICĂ metehăia fericit printre mese căutând-o încă pe instructoarea de dans pentru a-i arăta o figură absolut personală, FLORICA zăcând acum inertă pe un scaun, cu basmaua udă pe ochi. Totuşi spre prânz au cedat şi cei mai vajnici şi nunta a luat sfârşit…

După  câteva zile însă, don GICĂ  povestea seară de seară la bufet tuturor celor prezenţi despre ciudata întâmplare din acea seară când primiseră vizita viitorului ginere. Cu fiecare povestire apăreau noi elemente, dar şi noi teme de uimire. Cum oare de n-o mai văzuseră ei un timp pe mama, respectiv soţia iubită? Şi mai ales cum de apăruse ea într-o lumină aurie, iar picioarele nici nu-i atingeau pământul, cu voce blajină şi ochii ca două făclii… Dar cum oare de GIGEL a căzut parcă fulgerat la pământ? Eehehe, fire simţitoare copilul, nu ca noi care am văzut atâtea la viaţa noastră…

FLORICA simţea cum îi dau lacrimile de frumuseţea povestirii lu’ GICĂ şi nici nu-l mai drăcuia că bea ca un nesimţit până se pişă pe el. Dar, la o masă mai retrasă stătea un profesor tânăr, venit de curând la liceul din sat şi asculta cu luare aminte cele povestite de GICĂ şi confirmate ca fiind autentice de ceilalţi consumatori, oameni de toată nădejdea după cum se vedea. La un moment dat însă, lecturile nocive cu care se îndopase în tinereţe i-au făcut o festă scoţându-l din muţenie:

- E posibil să se fi deschis o falie spaţio-temporară, care…

- Băi, nesimţitule, ia vezi, că-ţi dau una de-ţi mut fălcile, răcni GICĂ atins în amorul propriu, nevastă-mea nu-i d-alea, ea-i femeie serioasă, cu copii mari acasă! Sătenii din spirit de solidaritate nu numai cu GICĂ dar şi cu prestigiul local, duseră la îndeplinire vorbele liderului lor spiritual şi tânărul se trezi în colbul uliţei destul de bine frământat în pumni. De altfel a şi dispărut din peisaj, fiind incompatibil cu acesta…  Hai să fim sinceri! N-avea stofă omul!

autor Mihai Batog Bujeniţă


About these ads

About Emanuel Pope

"Aș dori ca tot ce am făcut până azi să nu fi făcut niciodată: când mă gândesc la ce-am rostit, îi pizmuiesc pe cei lipsiți de grai'' Seneca

Lasă un răspuns

Completeaza detaliile de mai jos sau apasa click pe una din imagini pentru a te loga:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Schimbă )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Schimbă )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Schimbă )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Schimbă )

Connecting to %s

Follow

Get every new post delivered to your Inbox.

Join 5,344 other followers

%d bloggers like this: